Cetin Arhi Ametcea

18/06/2025

Dacă tot a apărut cât de familist convins este Ștefan Mandachi, atât de vocal când a fost vorba despre crima din Cosmopolis, dar pare-se, un bad boy real, care își călca femeia în picioare sau simula cm o taie cu cuțitul pe femeie, de față cu copilul. Un bărbat real, ce să mai. Dar dacă vreți să nu ajungeți ca Ștefan Mandachi, să nu fiți …

Educația, domnilor și doamnelor, este un element care se transmite și prin exemplu personal. Știu că nu conștientizați și, precum animalele din comentariile alea despre care am vorbit, sunteți de părere că singurul lucru care trebuie făcut e să vorbim cu fetele adolescente, să nu mai iasă cu băieți răi și cu oameni mai în vârstă decât ele, cu un număr de ani stabilit de sfatul incelilor, ci să iasă cu voi, că sunteți băieți buni și fără noroc.

Tot văd apărând prin social media, clipulețe tembele, făcute de prostituatele zilelor noastre, influenkerițele, legate de faptul că vai, ce fraier a fost tipul cutare, că i-a zis că nu vrea să aibă de-a face cu el și el a plecat, nu i-a mai vorbit, a blocat-o pe rețelele sociale, nu mai sunt bărbații de altă dată, bărbatul trebuie să insiste, să arate că vrea, că te dorește cu adevărat.

Mononeuronalele taichii, exact comportamentul acesta este cel ce încurajează mandachii, tipii ăia de care ziceți că trebuie să vă feriți. Și, prin genul acesta de clipuri, le învățați și pe fetele tinere că da, e un comportament normal, așa trebuie să fie. Nu, nu e un comportament normal și nu, nu așa trebuie să fie. Oamenii normali nu fac asta și ne și învățăm copiii că nu e normal. Poate ați avut noroc până acum și ați dat de insistenți care înțeleg care e limita sau au o limită autoimpusă. Ce veți face când veți da peste cel ce nu are acea limită? Cum îi explicați că vă place să nu vă ia în seamă refuzul, dar doar așa, cât să intre doar vârful?

Second, cm ziceam, incelii de pe internet (incel e un termen relativ, îl folosesc pentru a evita termeni mai jignitori, gen loseri) au ajuns la concluzia că e ok, problemele se rezolvă dacă intrăm tare în fetele tinere și le învățăm, eventual cu forța, că trebuie să evite bad guys, pentru că, se știe, bad guys au o etichetă, o recunoști imediat (am între prietenii apropiați un băiat care, dacă respiri mai urât lângă el, e posibil să îți fractureze maxilarul. Familist convins, tată model, căsătorit de vreo 10 ani). În plus, fără bărbați cu diferență mare de vârstă, ăia sunt sigur cei mai violenți.

Educația aia trebuie să plece, în primul rând, din comportamentul vostru în familie. Comportamentul, nu predicile ținute după 15 beri, la grătar, vino fă să te învăț ceva, eu te-am făcut, eu te omor, gâtu mă-tii de crvă, că semeni cu mă-ta.

Vreți ca plozii voștri să crească sănătoși psihic? Fiți voi acel tată, în primul rând. Respectați-vă și iubiți-vă femeia, purtați-vă frumos și iubitor cu ea, arătați-i că o iubiți, prin gesturi și vorbe, în fiecare zi, nu doar pe 14 februarie, la grătar, după 15 beri, vino fă încoa, că tot te iubesc, deși ești o crvă. Copiii cresc frumos și sănătos dacă văd iubire în jurul lor, dacă se simt în siguranță și protejați, dacă știu că părinții lor sunt o echipă. Pentru că ghici ce, copiii asta fac, copiază ce văd în proximitatea lor, dacă le place. Dacă nu le place, vor copia din alte proximități.

Vreți ca fata voastră să nu aleagă un mandachi? Atunci pregătiți-o pentru viitor, făcând-o să vadă că tipul de comportament violent, abuziv, certurile, urletele, nu sunt ceva normal. Dacă vor ajunge să zică ca voi acum, că am mai luat bătaie când eram mică, dar meritam 100%, deja i-ați făcut munca lui Ștefan din viitor, i-ați pregătit viitorul sindrom Stockholm și postura de victimă perpetuă.
Vreți ca fata voastră să crească puternică, să facă alegeri bune, să aibă tălpile înfipte în pământ și o viață plină de echilibru? Susțineți-o, fiți alături de ea, lăsați-o să facă alegeri, bune sau proaste, cât timp e mică și rezultatul acelor aalegeri este minor. Nu îi spuneți, cm fac românii, la fiecare pas, că e proastă, că nu e în stare de nimic, că e vai de capul ei, totul pe un ton atotcunoscător și arogant, de personaj care a reușit în viață. Fiți ceea ce ați fost meniți să fiți, un suport, un protector, un provider de tot ce e necesar pentru ei. Pentru că nu ei au ales să vină pe lume, ci voi. Sau prezervativul prost pus, prea mare pentru dimensiunile implicate. Sau metoda retragerii rapide.

Vreți ca băiatul vostru să nu ajungă ca mandachi? Vreți, cm să nu vreți, e idealul vostru, l-ați exprimat de atâtea ori, după 15 beri, la grătar am dat la buci de mic copil, c-asa m-a-nvatat tata, “Nu rata nicio femeie: pula-n p***a, gata fata!”
Dar pentru cei ce vor să crească oameni normali, decenți, care să nu perpetueze abuzurile din familia voastră, sunt valabile exact lucrurile de mai sus. Arătați-le că viața de familie trebuie să fie compusă din iubire. Arățai-le că vă iubiți familia, câprin comportament în primul rând, nu doar prin vorbe la grătar, după 15 beri Aveți noroc, bă, că mă sacrific pentru voi, că plecam de mult, dar vă iubesc. Nu înfigeți un cuțit în scaun, ca să îi arătați soției cm o să o tăiați dacă nu e cuminte. Băiatul vostru trebuie să vadă că mama lui e respectată și iubită în primul rând de cea mai importantă persoană din viața lui, tatăl său. Dacă baza aceaasta este plantătă, restul este doar o creștere normală și o dezvoltare sănătoasă.

16/06/2025

Știu că, dacă ați trecut de 30 de ani, încă nu conștientizați că fix azi a trecut jumătate din 2025 și nu a fost luna trecută revelionul sau ceva. Da, o dată cu avansarea în vârstă, percepția asupra trecerii timpului este distorsionată. Ca să vă mai consolați, poate vreți

Știu că, dacă ați trecut de 30 de ani, încă nu conștientizați că fix azi a trecut jumătate din 2025 și nu a fost luna trecută revelionul sau ceva. Da, o

15/06/2025

Pentru că observ foarte multe știri și idei panicarde, răspândite în presă, social media sau Telegram, am pus cap la cap niște idei legate de actuala păcăneală cu bombe din orientul mijlociu, poate vă folosește. Pe OSINT sunt majoritatea clipurilor și știrilor apărute recent pe temă.

𝐄𝐬𝐜𝐚𝐥𝐚𝐝𝐚𝐫𝐞 𝐬𝐚𝐮 𝐬𝐢𝐦𝐮𝐥𝐚𝐜𝐫𝐮?

În ciuda aparențelor și a fluxului constant de știri alarmiste, ceea ce se întâmplă în prezent între Israel și Iran poate fi descris, mai degrabă, ca un joc controlat de intimidare. Este echivalentul unui conflict de curte școlară, în care „băieții se împing” fără să vrea cu adevărat să se lovească.
„Ce bă, ești șmecher? Zi, ești?” — pare să fie tonul general.

Este și comparabil cu o dispută între vecini care își aruncă gunoiul peste gard, dar evită cu grijă să escaladeze, de teamă să nu intervină „poliția” – în acest caz, marile puteri sau opinia publică internațională.

𝐍𝐮 𝐞𝐱𝐢𝐬𝐭𝐚̆ 𝐭𝐫𝐮𝐩𝐞 𝐥𝐚 𝐬𝐨𝐥. 𝐃𝐞𝐜𝐢 𝐧𝐮 𝐞𝐱𝐢𝐬𝐭𝐚̆ 𝐫𝐚̆𝐳𝐛𝐨𝐢.

Amenințarea unui război total este prezent în retorică, dar absent în fapte. Cât timp nu sunt implicate trupe la sol în niciuna dintre țări, nu putem vorbi de un conflict convențional real.
În lipsa unei „finalități militare”, acest conflict rămâne suspendat într-un spațiu al ambiguității strategice.

În cel mai rău caz, se poate întâmpla ce face Rusia în Ukraina acum. La un moment dat, e posibil ca țintele militare să fie epuizate. Atunci, riscul major este ca atacurile să vizeze direct zonele civile — nu doar ca daune colaterale, ci ca obiective principale.

𝐃𝐢𝐬𝐭𝐚𝐧𝐭̦𝐚 𝐫𝐞𝐚𝐥𝐚̆: 𝐈𝐬𝐫𝐚𝐞𝐥 – 𝐈𝐫𝐚𝐧

Pentru a înțelege limitările logistice ale unui conflict real, trebuie văzută și ca reprezentare geografică.

Distanța în linie dreaptă între cele mai apropiate puncte de frontieră dintre Israel și Iran este de aproximativ 1.000 – 1.100 kilometri.
Din partea israeliană, cel mai apropiat punct este Eilat, în sudul extrem al țării.
Din partea iraniană, cele mai accesibile puncte sunt în zona Kermanshah sau Urmia, în vestul țării.

Munții Zagros din vestul Iranului oferă acoperire naturală semnificativă, iar infrastructura de apărare aeriană iraniană e amplasată tocmai pentru a profita de acest teren.

Un eventual traseu aerian direct ar traversa Irakul sau combinații precum Iordania și Siria/Irak — regiuni instabile sau ostile ambelor tabere, este absolut imposibil să asiguri un coridor logistic necesar transportului de trupe, logistică, blindate, muniții, provizii etc.
Și discutăm aici strict despre distanțe frontaliere, nu despre pătrunderea spre obiective militare aflate în adâncul teritoriului iranian, în munți sau în zone deșertice, adică țintele necesare pentru a da o finalitate conflictului.

Ca analogie ar fi ca și cm România ar declara război Suediei. Și invers.

𝐂𝐚𝐩𝐚𝐜𝐢𝐭𝐚̆𝐭̦𝐢 𝐫𝐞𝐚𝐥𝐞: 𝐈𝐬𝐫𝐚𝐞𝐥 𝐧𝐮 𝐩𝐨𝐚𝐭𝐞 𝐚𝐭𝐚𝐜𝐚 𝐝𝐞𝐜𝐢𝐬𝐢𝐯

Israel nu dispune de:

– bombardiere strategice de mare distanță. B52, B2 sunt deținute de USA și aducerea lor ar presupune implicarea directă a americanilor în conflict.
– bombe bunker buster, capabile să distrugă facilități subterane adânci din Iran.
– capacitate de realimentare în aer suficientă pentru operațiuni la peste 1.200 km dus-întors. Capacitățile israeliene sunt reduse și depind complet de resursele americane, gen cisternele aeriene KC‑46.
– aparatele F35 și F16 ale israelului sunt excelente pentru atacuri rapide și precise, dar nu suficiente pentru un război ofensiv prelungit la distanțe de peste 1.200 km, indiferent de afirmațiile lui Bibi Netanyahu, cm că urmăresc deținerea controlului aerian al Iranului.

Pe scurt, nu are mijloacele tehnice necesare pentru a purta un război ofensiv de durată la o asemenea distanță, fără sprijin direct american.

𝐓𝐞𝐚𝐭𝐫𝐮 𝐠𝐞𝐨𝐩𝐨𝐥𝐢𝐭𝐢𝐜 𝐬̦𝐢 𝐫𝐞𝐚𝐥𝐩𝐨𝐥𝐢𝐭𝐢𝐤

Zona dintre cele două state este dominată de instabilitate, deșert, munți și regimuri ostile sau neutre. Transportul de trupe pe cale terestră este practic imposibil. Singura opțiune viabilă ar fi transportul aerian masiv — un efort logistic pe care niciuna dintre părți nu-l poate susține în prezent. Mai mult, raportul demografic este clar disproporționat: 90 de milioane de iranieni față de 9 milioane de cetățeni israelieni. Trupele pe care le poate aduna Israel sunt insuficiente, având în vedere că Iran are, în acest moment, 610 000 militari activi, 200 000 în rezerve activabile rapid și un milion de rezerviști ce necesită antrenament. Comparativ, Israel are 170 000 de militari și 600 000 de rezerviști. Nu te poți duce să ocupi o țară, la 1500 km distanță, cu o armată de 3-4 ori mai mică.

Cineva spunea pe OSINT că e posibil să existe o instabilitate politică în Iran, din această cauză, a atacurilor israeliene.
În primul rând, psihologic vorbind, când inamicul tău de secole te atacă și te ucide în casa ta, te raliezi în spatele liderilor. Ce s-a și întâmplat, iranienii au ieșit pe străzi, strigând Moarte israelului.
Second, în stare de război, se declară starea de urgență și atunci, mișcările populare tind să aibă zero șanse. Pentru că armata iese pe străzi și nu există Fiți cuminți, că vă arestăm, ci Fiți cuminți că vă împușcăm pe toți, va exista doar problema strângerii a câteva mii de cadavre. Iar Khamenei nu se sfiește să își omoare supușii.

𝐒𝐔𝐀 𝐧𝐮 𝐯𝐫𝐞𝐚 𝐨 𝐯𝐢𝐜𝐭𝐨𝐫𝐢𝐞 𝐩𝐲𝐫𝐡𝐢𝐜𝐚̆

Toate aceste mișcări pot fi privite drept o strategie de tensiune menținută deliberat: o zonă în stare de război latent, o metodă de a distrage, eroda și, eventual, de a atrage Statele Unite într-un conflict deschis. Israelul nu are nevoie de pace în regiune, indiferent de declarațiile lor. Pentru ei, actuala stare de fapt este perfectă, pentru că toate țările din zonă le sunt inamici, dar sunt și inamici unul cu celălalt și, astfel, cu ajutorul SUA, Israel este, întotdeauna, cea mai bine și mai dotată armată. Prin urmare, își poate permite orice, cm ar fi genocidul din Gaza, de exemplu, sau ocuparea oricăror teritorii din jur, intrarea după bunul plac în Liban, Libia sau Siria.

Dar Trumpix înțelege exact realitățile de pe teren:

– condițiile dure de luptă
– distanțele logistice imposibil de acoperit ușor
– costurile uriașe în vieți omenești și resurse materiale

Și, peste asta, în acest moment, imaginea Israelului în US este distrusă, efectiv o acțiune în Iran ar avea zero susținere populară și ar conduce la înfrângerea republicanilor la primarele de peste un an și jumătate. Americanii se duc fără probleme să împartă democrație, dar atunci când știu că există o miză, iar în Iran există zero miză pentru ei, iar lumea s-a cam săturat să moară pentru ca Netanyahu să nu ajungă la pușcărie. Dacă nu știți, Bibi e urmărit de un proces penal și e ținut departe de pușcărie tocmai pentru că e la putere și e într-un continuu război.
O eventuală victorie americană în Iran, oricât de improbabilă, ar fi o victorie phyrrică, fără niciun succes real sau palpabil.
Așadar, este puțin probabil ca SUA să se lase atrasă într-un război convențional în această regiune, oricât de intensă ar deveni retorica tuturor celor implicați.

15/06/2025

Cand va mai scandalizati de reusitele prolificei biserici romane de rit clasic, sa va amintiti ca nimic, NIMIC nu se comoara cu crimele ODIOASE facute de mizerica catolica, peste tot in lume. Si inca le fac.

11/06/2025

𝐒𝐚𝐦𝐞𝐝𝐚𝐲 𝐚 𝐜𝐮𝐦𝐩𝐚̆𝐫𝐚𝐭 𝐂𝐚𝐫𝐠𝐮𝐬

Am citit știrea asta, dimineață, la Orlando pe facebook. Și nu am putut să nu mă minunez de cantitatea de oameni care, după ce dai click pe numele lor, îți dai seama că nu sunt manipulatori cutii la shaormăria de cartier, sunt ocupați să își pună poalele în cap, pentru că au avut ei un pachet de pe Temu care nu le-a ajuns, deci Sameday e de kkt, Fancurier e de kkt, Cargus e de kkt, nici nu știi de ce kkt se mai cumpără și vând firmele astea de kkt, că oricum nu valorează decât un kkt.

Atât au înțeles ei din această tranzacție. Exact că ăia de după revoluție, intervievați la televizor, cu tovarășe, știți, eu am o butelie și am o problemă. Plus nelipsiții Să vină Amazon să închidă eMag, pentru că, se știe, Amazon vine să investească miliarde într-o țară cu vânzări la nivelul unui cartier din Madrid sau Barcelona, totul ca să închidă liderul de piață din acel moment. Și, pentru asta, sunt pregătiți să înfrunte sistemul de taxare stupid, legile care se schimbă de azi pe mâine sau retroactiv, lipsa autostrăzilor, lipsa infrastructurii, șpăgile care trebuiesc date primăriilor ca să poată construi depozite sau centre logistice, înfruntă totul pentru că Măriuca de pe internet să poată juisa cu degetul în gură, pentru că au închis emagul. Ca idee, Amazon, dacă vine, vine cumpărând o infrastructură și sistem preexistente, așa cm au făcut în toate țările europene. Prin urmare, va cumpăra eMag, dacă fac o ofertă suficient de bună.

Așa.
Mai țineți minte numele astea? Hipmenu, Oliviera, Tazz, Hello Hungry, Food Panda, Just Eat, Takeaway? Erau frumoase vremurile alea când existau multe companii de delivery food în piață. Exista competiție, erau tot felul de oferte, care mai de care mai atractive, livratorii erau spălați și rapizi, mâncarea era bună, toată lumea încerca să vă capteze atenția și banii.
Acum mai avem Glovo, Wolt și Bolt. Prețurile sunt la cer, la toate. Comisioanele percepute sunt de-a dreptul nesimțite, la Glovo plătești comision că funcționează aplicația, comision că ai curier, comision de vreme urâtă, comision de comandă minimă, comision că respiri, comision că ți-e foame. E bine? Nu de alta, dar mulți se bucurau când se închideau una câte una. Foodpanda de kkt, Oliviera de kkt, hipmenu de kkt, totul de kkt și nașpa. Vă plac livratorii cărora le miros mâinile a fecale când vă întind cutia de pizza pusă pe o parte?

Well, dragii moșului, din momentul în care, pe piață, vor mai rămâne Someday și Funcurier, puteți fi sigur că serviciile se vor carteliza, prețurile livrărilor vor crește, durata de livrare va crește, serviciile vor deveni mai proaste, totul va fi mai prost. Pentru că, în absența concurenței, se instaurează monopolul, iar monopolul va aduce, ÎNTOTDEAUNA, la cele de mai sus, indiferent de ce comunicate de presă se dau. Fondurile de investiții își vor banii recuperați, acționarii trebuie să fie mulțumiți.

Faceți un bookmark articolului ăsta, ne auzim peste un an, doi, dacă mai trăim.

11/06/2025

𝐃𝐞 𝐜𝐞 𝐧𝐮 𝐯𝐫𝐞𝐚 𝐧𝐢𝐦𝐞𝐧𝐢 𝐝𝐢𝐠𝐢𝐭𝐚𝐥𝐢𝐳𝐚𝐫𝐞𝐚 𝐫𝐨𝐦𝐚̂𝐧𝐢𝐞𝐢

Ultima știre din domeniul economiei statului este că PSD vrea impozit diferențiat, dar îl vrea după digitalizarea ANAF-ului. Prin urmare, îl dorește undeva prin orizontul 2097 sau poate chiar 20100, ca să fie cifră rotundă și să nu bage calculatoarele mulți digiți.

De ce nu vrea nimeni digitalizarea româniei? De ce, în 2025, când în toată europa nu mai există de măcar 20 de ani genul acesta de plimbări de hârtii, semnături și ștampile, în românia încă se discută dacă e momentul oportun and s**t?

În mod evident, în primul rând e vorba de locuri de muncă pentru bugetari. Am găsit o situație defalcată de pe la final de 2024.

Numărul posturilor ocupate în instituţiile şi autorităţile publice din România era de 1.300.297, cu 33.489 mai multe comparativ cu luna anterioară. Cea mai mare creştere este înregistrată la Ministerul Educaţiei. Peste 64% dintre posturile ocupate erau în administraţia publică centrală, respectiv 833.454, iar dintre acestea 616.124 erau în instituţii finanţate integral de la bugetul de stat. Cel mai mare număr de posturi ocupate se înregistra la Ministerul Educaţiei, respectiv 305.884, Ministerul Afacerilor Interne – 123.026, Ministerul Apărării Naţionale – 79.342, Ministerul Finanţelor – 24.481 şi Ministerul Sănătăţii – 17.894. În administraţia publică locală lucrau, în luna octombrie, 466.843 de persoane, dintre care 286.011 în instituţii finanţate integral din bugetele locale şi 180.832 în instituţii finanţate integral sau parţial din venituri proprii.

Deci, dacă trecem peste angajații din ministere, ajungem în administrația publică, plimbătorii de hârtii și ștampile. 647 000 de oameni. Din care minim, MINIM și sunt conservator când spun asta, minim jumătate pleacă acasă, în caz de digitalizare a instituțiilor. Și dacă intrăm și pe fișele de post ale celorlalte instituții, inclusiv educație, sănătate, interne, apărare, vom găsi cu maximă siguranță zeci de mii, la fiecare, oameni care nu fac nimic decât să plimbe hârtii de ici colo, să ceară aprobări de la colegul de birou, ștampile fancy, printat pdf-uri cu aprobări online and s**t. Vă spun, cel mai probabil, în românia există între 500 000 și 1 milion de oameni care sunt plătiți degeaba, doar ca să plimbe hârtii sau să se conformeze cererilor statului de a plimba hârtii de ici și colo. Și aici includem și angajații de la companii, care nu au decât să angajeze tot felul de oameni în plus, ca să se poată ține la zi cu diverșii paper pushers din aparatul de partid și stat.

Evident, după aceea urmează furtul de bani, în sine. Dacă întreaga administrație ar fi digitalizată, fluxurile de bani ar fi extrem de ușor de urmărit, alertele automate implementate s-ar activa instant, poliția ar fi obligată să se miște în direcția asta. Cât timp ai nevoie de hârtie și ștampilă, cât timp pentru asfaltările de zeci de miliarde se cer 15 ooo de pagini de dosare, în triplu exemplar, ștampilat și parafat, după care, după ce le pierzi, cc Bechtel, aia e, lucrul s-a întâmplat, ce să și faci. Știți cm mai ard, în fiecare an, depozite cu acte pe centurile orașului? Aia e, au ars, ce să și faci, nu există duplicate.

În plus, vitele au nevoie să știe de bâta stăpânului. Nu poți avea niște oi de manevră, nu poți distruge orice rezistență psihică cu niște oameni care nu se întâlnesc cu umilința la fiecare colț de administrație în care intră. Nu știu câți dintre voi au intrat în contact cu ANAF-urile țărilor din vestul europei. Sigur, și acolo există birocrație. Dar nu de genul dosar cu șină și ștampilă, dosarele online se depun la etajul 3. Nu trebuie să umbli prin 13 locuri și să ceri aproape în genunchi, cu ochii în lacrimi, ca vreun angajat plictisit să îți acorde favorul de a-ți înscrie apartamentul proaspăt cumpărat la fericirea de a fi impozitat. Nu trebuie să umbli de nebun să afli cât ai de plată și pe unde, nu trebuie să duci copie după buletin, acte de căsătorie și divorț, contracte și intabulări, la instituțiile care efectiv le-au eliberat. Psihicul uman așa se ucide și se modelează. Cu neplăceri de astea zilnice, aplicate încet, care te fac să cedezi și să te ascunzi, faci tot ce ți se spune, numai să scapi.

PSD nu vrea, de fapt, impozit diferențiat. Pentru că o impozitare diferențiată corectă înseamnă MULT mai multe decât simplu Am decis că de mâine unii dintre voi plătesc 45% și alții mai puțin. Nu.
Impozit diferențiat înseamnă, în primul rând, stabilirea unor sume reale pentru aceste impozite, nu ca atunci când a funcționat în românia. Toată lumea plătea 47%, pentru că suma pentru impozitul minim era cât 2 beri și-o centuristă.
După care trebuie să existe un sistem clar de deduceri, așa cm există în statele de unde s-au gândit ei să ia exemplul. Oamenii ăia care câștigă mai mult au și varii cheltuieli cu care își susțin acele câștiguri, cheltuieli care vin ca suport pentru munca lor. De aceea o femeie care câștigă 100 000 are dreptul de a-și deduce cheltuielile cu bona, de exemplu. Pentru că altfel ar deveni o povară fiscală, cm e în românia.
Și capacul peste oală este că, dacă s-ar aplica corect, conform standardelor FMI, gen, sistemul de impozitare ar trebui schimbat total. În statele unde există impozitarea progresivă, impozitul lunar aplicat sumelor câștigate este la nivel minim, pentru că, evident, pentru media majoritară a angajaților, salariul lunar nu depășește câștigurile minime anuale ale bracketului de impozitare. Iar în anul următor, în aprilie, se face o regularizare a câștigurilor avute pentru tot anul și, dacă depășește anumite limite, se aplică impozitul corespunzător. Astfel, oamenii pot primi înapoi sume consistente, dacă li s-a luat prea mult impozit sau pot plăti diferența, dacă au câștigat mai mult. În românia nu există și nu a existat acest sistem. Și îndrăznesc să spun că nici nu va exista, pentru că ar fi o reformă imensă, pe care nu o vrea nimeni.

Așa că da. Pregătiți-vă de TVA 21%, pentru că într-acolo se împing toate discuțiile astea sterile. Noi am vrut, nu se poate și timpul nu stă după noi.

10/06/2025

Doar se joacă cu sentimentele noastre, vă zic. Și am și niște palpitații

10/06/2025

𝑻𝒆𝒂𝒎𝒃𝒖𝒊𝒍𝒅𝒊𝒏𝒈 𝒗𝒆𝒓𝒔𝒖𝒔 𝒄𝒓𝒆𝒔̦𝒕𝒆𝒓𝒆 𝒔𝒂𝒍𝒂𝒓𝒊𝒂𝒍𝒂̆

S-au turnat niște tone de pixeli legate de moartea angajatului Lidl, dus în teambuilding și pus să facă escaladă cu forța, ca să demonstreze spiritul de echipă, el fiind un șoricel de tastatură, ca noi toți.
Discuția a fost centrată, evident, pe clasica problemă tip 𝐸𝑢 𝑛𝑢 𝑣𝑟𝑒𝑎𝑢 𝑖̂𝑛 𝑡𝑒𝑎𝑚𝑏𝑢𝑖𝑙𝑑𝑖𝑛𝑔, 𝑚𝑖𝑒 𝑠𝑎̆ 𝑖̂𝑚𝑖 𝑑𝑎𝑡̦𝑖 𝑏𝑎𝑛𝑖𝑖, 𝑐𝑎̆ 𝑑𝑒 𝑟𝑒𝑠𝑡𝑢𝑙 𝑛𝑢 𝑚𝑎̆ 𝑖𝑛𝑡𝑒𝑟𝑒𝑠𝑒𝑎𝑧𝑎̆. Trecem peste alea cu 𝐸𝑢 𝑣𝑟𝑒𝑎𝑢 𝑠𝑎̆ 𝑣𝑖𝑛 𝑐𝑢 𝑛𝑒𝑣𝑎𝑠𝑡𝑎, 𝑒𝑣𝑒𝑛𝑡𝑢𝑎𝑙 𝑠̦𝑖 𝑐𝑢 𝑐𝑜𝑝𝑖𝑖𝑖, 𝑠𝑎̆ 𝑠𝑖𝑚𝑡̦𝑖𝑚 𝑐𝑜𝑛𝑐𝑒𝑑𝑖𝑢𝑙, că deja sunt ușor penibile.

Ideea e că teambuildingul, din punctul meu de vedere, e o activitate de muncă, la care poți participa sau nu, benevol. Nu știu vreo companie care să facă teambuildinguri în weekend, nu de alta, dar ar fi ilegal masiv, iar dacă se face în weekend, se asimilează, evident, unei ieșiri la băute și, cel mai probabil și niște s*x, dar ăla nu mai e teambuilding.

Deci, dacă se face în timpul săptămânii, nu prea are nimeni de ce să vă dea vreun leu, gen 𝐴𝑐𝑜𝑙𝑜 𝑠𝑢𝑛𝑡 𝑏𝑎𝑛𝑖𝑖 𝑛𝑜𝑠̦𝑡𝑟𝑖. E o acțiune de job, oamenii care nu participă și sunt la birou sunt plătiți în mod normal, iar voi sunteți tot la birou, doar că la Pârâul Rece, numărând celulita de pe fesele vreunei asistente de manager. Sau junior dev, funcție de ce vă nemulțumește.

Continuând discuția despre acea potențială creștere salarială, despre cm mortul de la Lidl acum putea fi acasă, fericit, viu și cu 12 euro în buzunar, partea lui din costul teambuildingului, discuția nu e deloc complicată, există studii pe tema asta, cam în toate domeniile de activitate umană. Banii nu sunt decât o mulțumire temporară.

Un angajat este sau nu mulțumit de jobul său, îi place sau nu. Decizia este la nivel bazal, de feeling și are zero legătură cu motivația financiară, presupunând că deja s-a angajat pe un salariu care, la momentul zero, a fost mulțumitor. Oamenii consideră, întotdeauna, că o majorare salarială le va atenua nemulțumirile și forfota interioară pe care o simt când se duc la job. Problema e că, statistic vorbind, acea mulțumire de sine, stimulată de bani, durează între 3 și 6 luni maxim. După aceaastă perioadă, nemuțumirea revine, iarăși se consideră prost plătit, iarăși consideră că oferă prea multă muncă pentru câți bani câștigă etc. Pentru că problema sa, a angajatului nemulțumit, e sistemică și ține de educație, valori și conexiuni umane, nu de banii care îi intră în buzunar și care am stabilit deja că erau suficienți la momentul T0.

Așa că firma nu ar rezolva nimic dacă v-ar da vouă 12 euro, partea voastră din costul teambuildingului. Majoritatea i-ați lua cu o înjurătură, probabil nemulțumiți de sumă și considerând că meritați oricum mai mult. Iar luna viitoare ați face, la fel de probabil, scandal, că nu vi s-au dat cei 12 euro, care erau dreptul vostru, bănișorii voștri munciți, munculița voastră.

Firmele nu fac teambuildinguri neapărat pentru a uni echipa, așa cm credeți voi. Sigur, e un motivant și asta, dar, de fapt, o companie care vrea să prospere și să aibă angajați pe termen lung, face teambuilding și pentru a evalua starea de spirit a oamenilor și, ce e mai important, pentru a-i scoate la suprafață pe cei ca voi, pe eternii nemulțumiți, pe cei care conssideră tot timpul că merită mai mult decât li se oferă la acel moment. Pentru că, din punctul de vedere al unui angajator, preferi un colectiv care are aceleași plăceri și, în general, aceleași idealuri, chiar dacă ele conțin, neapărat, lălăitul de 𝐼𝑇𝑆 𝑀𝑌 𝐿𝐼𝐼𝐼𝐼𝐼𝐼𝐼𝐼𝐹𝐸, 𝑁𝑂𝑊 𝑂𝑅 𝑁𝐸𝑉𝐸𝑅, la o cabană, troscăiți cu whisky mediocru. Întotdeauna un colectiv e mai puternic decât valorile singulare, când vorbim de o activitate economică. Și, din experiența mea, în majoritatea cazurilor, cei ce se consideră singularități, mari valori, oameni fără de care compania nici nu ar mai putea respira, de fapt sunt aurea mediocritas, fără de care compania prosperă bine mersi.

Prin urmare, ca să concluzionăm, dacă tânjiți la acei 12 euro de la teambuilding, puteți fi aproximativ siguri că problema voastră e în altă parte și că nu vă mai place ce faceți, nu vă mai place firma, șefii sau orice altceva, nu că nu mai poate copilul să își ia înghețată de banii ăia.

09/06/2025

Scrisoare către fratele “suveranist”

Scris de Mirel

Ți-aș fi spus toate astea față în față, dar poate că, vorbind, n-am fi ajuns la esență și am fi ajuns probabil ca să ne înjurăm. Așa că îți scriu. Scriu pentru că nu pot și nu vreau să mai tac. Scriu ca fratele tău mai mare, cu 11 ani. Ca omul care a dus înaintea ta greul, într-o altă lume. Una pe care tu n-ai cunoscut-o, și ma bucur enorm că n-ai cunoscut-o.

Îți amintești cm mă rugai să-ți arăt diapozitive, pentru că la TV nu erau desene animate? Mereu aceleași, pe care ți le citeam cu drag, ba mai puneam și de la mine ca sa fac povestea mai frumoasa. Pentru că aveam două ore de televizor pe zi, și alea cu propagandă comunistă, îndeplinirea si depășirea planului, recorduri mondiale de recolte la hectar. Îți amintești, atunci când ai mai crescut, și îmi ascundeai câteva țigări din pachet? Nu ca să le fumezi, ci ca să mi le dai înapoi, râzând, când vedeai că le-am terminat și îmi ardea plămânul. Era gestul tău mic și copilăresc, iar eu l-am simțit si l-am apreciat. Cum simt și azi că, undeva, încă mai e acolo un fir nevăzut între noi.

Tu erai prea mic ca sa-ți amintești cm era dimineața cu frig în casă când trebuia să cari găleți cu apă de la fântână înghețată. Să duci vacile, oile și caprele pe deal, în timp ce învățai pe genunchi tabla înmulțirii. Să scrii teme în iarbă, cu prostia aia de stilou care păta, pe genunchi, încercând să nu scapi oile în grădina vecinului. Traiul într-o casă cu doi părinți care nu s-au iubit și nu ne-au iubit niciodată, ne-au marcat pentru totdeauna. (Eu fiind o greșeală, iar tu o necesitate — altfel mama dădea colțul.) În tăcere, în înstrăinare, într-un „împreună” care nu a însemnat nimic niciodată. Să simți mereu tensiunea din aer și să înveți, copil fiind, că dragostea nu e garantată doar pentru că porți același nume de familie. Știu, a fost dureros pentru amândoi.

Eu, lașul….plecat din toate astea. Lăsându-te singur, la internat, în clasa a cincea. Cu autocarul. Cu frică, rușine, cu nimic sigur. Am fost controlat de vameșii care scotoceau prin bagaje de parcă ascundeam arme, cu toate că eram „turiști”. Nu eram în Uniune. Eram suspectul de serviciu. Eu și alții ca mine, cu sacoșe de rafie, cu mâini muncite și haine modeste. Am ajuns „afară” și n-am avut luxul să aleg. Ce am găsit, aia am muncit. Cap plecat, privirea în pământ, și nopți în care singurul lucru cald era gândul că voi reuși.

Și te-am ajutat. Nu o spun cu reproș. Dar o spun pentru că adevărul merită spus. Când tu ai avut nevoie, eu am fost acolo. Am fost acolo când nu ți-a mai plăcut la liceu și te-ai apucat de golănii. Am vorbit cu profesorii și nu te-au exmatriculat. Am trimis, am susținut, am contribuit. Nu m-am plâns, n-am pretins nimic, și nici nu mi-am uitat rădăcinile.

Iar azi te aud cm îi admiri pe cei care blamează tot ce ține de Occident. Care visează la o „Românie suverană” în stilul Rusiei, în timp ce scuipă în direcția celor care au muncit pe brânci să trăiască decent, în tara si afara granițelor. Adică spre mine. Asta doare al dracului de mult. Nu pentru că gândim diferit, ci pentru că tu ai ajuns să disprețuiești exact ceea ce ți-a făcut viața posibilă: Occidentul, Europa, oamenii ca mine.

Frate, UE nu e perfectă. Dar e infinit mai bună decât bezna in care ne-au băgat si ne-au ținut rusii. Si din care încă n-am ieșit total. Tu erai prea mic și n-ai știut niciodată ce înseamnă să trăiești fără alegere, fără libertate, fără viitor. Eu nu uit. Eu te-am dus pe tine în spate, în timp ce duceam vitele la păscut, visând la momentul in care voi putea vorbi liber. Am învățat să tac, sa analizez, și doar după aia, să vorbesc.

Rusia nu e un model. E o minciună bine împachetată. Un sistem în care frica e lege, și moartea e tăcere. Nu vreau să-ți impun ce să gândești. Dar vreau să știi că dacă trăiești bine si liber, nu este meritul Rusiei, al lui Simion, Șoșoacă sau al lui Georgescu. Să nu întorci spatele unei istorii pe care unii au schimbat-o cu sânge, ca ție să-ți fie ție mai bine.

Și, chiar dacă nu mă mai recunoști în ceea ce cred sau fac, amintește-ți: am fost mereu acolo. Când aveai nevoie, aveai întrebări, si atunci când nu știai ce să faci. Eu sunt fratele tău mai mare. Și te iubesc. Poate prea dur uneori, pentru că nu mai tolerez prostia. Poate mai încăpățânat. Dar cu toată greutatea unei vieți trăite fără plasă de siguranță.

Te port cu mine. Chiar și atunci când mă doare ce-ai ajuns să crezi.