14/12/2025
"Pe vremea aceea, când un pictor era arestat, i se permitea să ia cu el în închisoare pensulele și vopselele. Astfel, în ziua când fu aruncat în celula întunecată din turn, primul gând al eroului acestei povestiri fu să picteze pe zid o fereastră deschisă prin care se vedea cerul strălucitor de albastru.
În dimineața următoare, când veni să-i aducă bucata de pâine și cana de apă, temnicerul se poticni orbit de lumina care pătrundea prin fereastra pictată și trebui să închidă ochii.
- Ce se întâmplă aici? urlă el repezindu-se să închidă fereastra; dar se lovi cu fruntea de zid.
-Am deschis pur și simplu o fereastră, răspunse liniștit pictorul. Era mult prea întuneric aici.
- Ha! Ha! Ha! râse temnicerul, furios că se lăsase înșelat.
Și repetă batjocoritor:
- Ai deschis o fereastră. Dar, nenorocitule, n-ai făcut decât să pictezi una! Nu e o fereastră adevărată. Numai tu îți închipui că este.
Pictorul îi răspunse calm:
- Am vrut să luminez această celulă și am luminat-o. Prin fereastra se zărește cerul. Iar lumina lui v-a obligat să închideți ochii.
De data asta temnicerul se înfurie.
- Crezi că poți să-ți bați joc de mine? Acest turn nu are ferestre. Cine intră aici nu mai vede lumina zilei.
- Și totuși lumina intră în celulă prin fereastra deschisă, răspunse pictorul.
- Nu mai spune, râse temnicerul. Atunci de ce nu evadezi? M-ai convinge și pe mine că e vorba de o fereastră adevărată.
Pictorul îl privi serios, păși înspre zid și se aruncă pe fereastră.
- Stai! țipă temnicerul înspăimântat, repezindu-se să-l prindă, dar se ciocni din nou de zid. Alarmă! A evadat! începu să urle, în timp ce prin fereastra deschisă se auzea trupul pictorului căzând prin aer și zdrobindu-se de stâncile de la picioarele turnului."
O metaforă fin țesută printr-un suflet de om și o minte trează, care se zbate să crape coaja de ou al unei ideologii impuse și inevitabile. O poveste absurdă și totuși, un aer al realității veșnic contemporane. Este o crâmpeie din forța creatoare a Anei Blandiana care a străbătut malurile celor două secole printr-o punte de cuvinte, zidite într-un Adevăr simplu și delicat.
Cu toate acestea, sufletul însetat de Viață, uscat în sinea lui de această falsitate a libertății, își cere dreptul la o bucurie autentică. Străzile sunt luminate de frumoase instalații, iar brazii îmbodobiți și decorațiunile de iarnă colorează casele românilor la fel ca altădată. Cadourile nu lipsesc nici ele, însă magazinele au fost înlocuite cu site-urile web, bogate în produse și în reduceri variate. Dorul vremurilor de puțin timp trecute se naște indubitabil în fiecare familie. Viața se transferă treptat într-o sferă virtuală și pare să aibă cu totul un alt ritm decât cel cu care am fost obișnuiți. Aerul se înfierbântă de o atmosferă atipică, iar incertitudinea viitorului este deosebit de pregnantă. Încotro mergem? Cărui punct din această intersecție a paradoxurilor aparținem?
Să revenim la povestea Anei Blandiana. Orice prizonier al vremurilor actuale își poate picta fereastra de eliberare pe zidurile invizibile, proiectate de societate într-un cadru perfect al falsei hiperprotecții. Mai mult, orice prizonier își poate creea o fereastră luminoasă prin care inima lui să tresalte, să revină la beatitudinea unei bucurii nepământene și atemporale.
Loviturile sau îngrădirile îndreptate asupra unei ființe umane au puterea de a fii nimic în fața unei credințe adânc înrădăcinate, izvorâtoare de iubire necondiționată. Dacă am putea să dezbrăcăm Crăciunul de tot ceea ce este artificial, să îl scuturăm de exteriorul impozant și să îi cuprindem esența într-o singură frază, ar exista o definiție absolută: 𝐂𝐫𝐚̆𝐜𝐢𝐮𝐧𝐮𝐥 𝐫𝐞𝐩𝐫𝐞𝐳𝐢𝐧𝐭𝐚̆ 𝐍𝐚𝐬̦𝐭𝐞𝐫𝐞𝐚 𝐃𝐨𝐦𝐧𝐮𝐥𝐮𝐢 𝐬̦𝐢 𝐞𝐬𝐭𝐞 𝐬̦𝐚𝐧𝐬𝐚 𝐛𝐢𝐧𝐞𝐜𝐮𝐯𝐚̂𝐧𝐭𝐚𝐭𝐚̆ 𝐜𝐚 𝐄𝐥 𝐬𝐚̆ 𝐬𝐞 𝐧𝐚𝐬𝐜𝐚̆ 𝐢̂𝐧 𝐢𝐧𝐢𝐦𝐢𝐥𝐞 𝐧𝐨𝐚𝐬𝐭𝐫𝐞, 𝐢𝐧𝐝𝐞𝐩𝐞𝐧𝐝𝐞𝐧𝐭 𝐝𝐞 𝐟𝐚𝐩𝐭𝐞𝐥𝐞 𝐬̦𝐢 𝐢̂𝐧𝐭𝐚̂𝐦𝐩𝐥𝐚̆𝐫𝐢𝐥𝐞 𝐞𝐱𝐭𝐞𝐫𝐧𝐞.
Deși suntem prizonieri într-un turn al pandemiei Covid-19 [articol scris în 2020], nu suntem învinși în această metaforă. Inima din piept ne este putere divină de a picta ferestre spre Cer, care să ne ridice biruitori din moartea sufletului și să ne lumineze existența în cel mai plenar mod posibil. În circumstanțele acestui prizonierat "new age" al secolului XXI, libertatea lăuntrică este miezul omului care rămâne de neînvins atâta timp cât omul are trezvia și curajul de a distinge binele și răul.
Așa cm spunea părintele Iustin Pârvu, un cuvânt care va rămâne viu peste veacuri:
"De ce i-aș «certa» pe români? I-aș certa pentru că le-a dat Dumnezeu cele mai frumoase daruri și ei nu par să fie conștienți de asta. Între daruri amintesc: jertfa creștinească a înaintașilor, valorile culturale și intelectuale, o biserică vie. Ei, cu toate astea, românul pare să nu se descurce, moștenirea primită este peste puterile lui să o administreze, să o sporească.
Neamul e dezmembrat și nu mai găsesc oamenii puterea să se unească în același ideal. Închisorile comuniste au avut un nesperat bine în ele: au creat caractere și au conferit morală indivizilor, au creat patrioți, pentru că deținuții n-au confundat niciodată pe torționari și pe gardieni cu poporul român! Ci i-au privit separat”.
Un articol minunat scris de Ana Maria Cucoranu pentru evz.ro
