19/12/2025
Avem tendința de a idealiza trecutul, oricare ar fi el. Creierul nostru face acest lucru aproape automat, prin mecanisme diverse, multe dintre ele explicate în studii de specialitate. Memoria însăși este, de multe ori, o construcție parțial imaginară, alcătuită din fragmente de realitate amestecate cu plăsmuiri. Ca să nu mai spunem că, atunci când ne raportăm la propriul trecut, contează și faptul că eram mai tineri, mai puternici și, de ce nu, mai idealiști.
De exemplu, pentru mine, Epoca de Aur, în care mi-am petrecut prima parte a vieții, înseamnă două lumi care nu s-au întâlnit vreodată: una perfectă, despre care învățam la școală, vedeam în filme ori citeam în reviste, în care aș fi vrut cu tot dinadinsul să trăiesc, și una cenușie în care mă întorceam invariabil, după ce se terminau poveștile.
În mintea mea de copil se formaseră două planuri paralele, pe care nu mai știam unde să le așez. Pe de o parte, cântecele patriotice și glorificarea necontenită a unui conducător dintr-un sistem ce părea perfect, pe de alta, realitatea în care mă întorceam de la școală: o casă încălzită cu lemne, pene lungi de curent (încă îmi răsună în minte îndemnul din iernile acelea: Fă-ți temele acum, ca să nu le faci la lumânare!), părinți posomorâți care, culmea, îl urau pe conducător și întregul său regim și un frigider care, de cele mai multe ori, uitai la ce folosește.
Avem tendința de a idealiza trecutul, oricare ar fi el. Creierul nostru face acest lucru aproape automat, prin mecanisme diverse, multe dintre ele explicate în studii de specialitate. Memoria însăși este, de multe ori, o construcție parțial imaginară, alcătuită din fragmente de realitate a...