Teleleu

27/08/2026

Costinești, România, 1996

Dacă doriți să sprijiniți documentarea diasporei românești din Europa o puteți face cu donații la linkul de mai jos.
Primiți la schimb vederi și scrisori în poștă, semnate de noi.
Vederea numărul 194, trimisă donatorilor noștri în februarie, 2026.

29/07/2026

21 noiembrie 2020, Lübberstedt, Germania

Dragă prietene,

Luna asta am fi vrut să sărbătorim cei șapte ani de viață teleleu la Marea Nordului, dar nu ne-a reușit. De fapt, a fost așa:
— N-am văzut niciodată Marea Nordului. Vrei să mergem la Marea Nordului?
— Daaa.

Mă și imaginam alergând pe malul Mării Nordului sau încercându-mi bețele de nordic walking pe care le-am primit de ziua mea.

Am plecat de la Harpstedt, unde am fost parcați câteva zile într-un parc, și am făcut vreo cinci-șase ore pe drum până la Friedrichskoog, aproape de granița cu Danemarca. Am mers încet, pe drumuri de țară pustii, pentru că lui Cosmin nu-i place pe autostradă că n-are peisaj. Drumurile nu erau prea bune și în spatele nostru troncăneau oalele, tacâmurile și piperul. Recunoaștem deja sunetele în timpul mersului: „Aia a fost oala sub presiune”, „Ălea sunt bolurile, nu le-ai aranjat bine”, „Aoleu, am uitat să închid oglinda de la baie”, „Tacâmurile”, „Au sărit condimentele de pe raft”, „Ce s-a auzit?”, „Ălea sunt ceaiurile tale”.

Era frig și ploua când am ajuns la Friedrichskoog, iar Cosmin s-a aventurat până la mare cât am pregătit eu ceva de mâncare. S-a întors după 10 minute înfrigurat și ud până la chiloți. Am terminat sticla de grappa începută cu câteva zile în urmă, ne-am mâncat hamburgerii vegani, am mers la culcare și ne-am gândit că o să fie mai bine a doua zi. N-a fost.

Am căutat mai multe locuri de campat în apropiere de Marea Nordului, dar toate spațiile cu servicii pentru autorulote erau închise, că probabil nu vine nimeni la Marea Nordului în noiembrie în afară de noi. Cu ocazia asta am aflat și răspunsul la întrebarea „Cât de frig poate fi?”.

Am mers pe plajă unde am rezistat exact patru minute în ploaie și vânt, cât să facem un selfie, apoi am stabilit de comun acord că, indiferent cât ar fi de romantic, trebuie să plecăm rapid de acolo și, la fel de rapid, să găsim apă, pentru că rezervorul era gol, iar eu trebuia să mă spăl pe cap.

Cosmin a căutat niște locuri de dormit pe malul Mării Baltice – „Dacă tot am ajuns până în nord...” – și a mai condus câteva ore bune pe drumuri de țară, pentru că pe autostradă e urât. Autorulota s-a umplut de noroi. Oalele au troncănit din nou. Spațiile pentru autorulote erau toate închise și am căutat un camping, pentru că deja se făcea târziu, dar până și campingurile (care costă 40 de euro pe noapte la Marea Baltică!) erau închise. Am dormit pe o stradă, într-un oraș, aproape de mare, lângă campingul închis.

Dimineața am mers să ne plimbăm pe plajă și am rezistat jumătate de oră în frig și ceață, apoi ne-am hotărât să pornim încet spre Berlin, pentru că se apropie alegerile. Ne-am oprit pentru munca de birou – lucrat la poze, scris articole, pregătit vederile – într-un spațiu pentru autorulote din Lübberstedt, un sat mic din apropiere de Hamburg, unde ne-am plimbat prin pădurea de stejari și am stabilit că pădurile nemților sunt mai frumoase decât mările lor.

Am sărbătorit șapte ani de viață în autorulotă cu vin, curent electric și apă din belșug.

Cei șapte ani teleleu nu sunt doar despre noi, ci și despre voi, cititorii noștri, cei care ne sprijiniți munca. Vă mulțumim pentru tot, dar mai ales pentru mesajele voastre care ne dau curaj. Ciocnim un pahar de vin în cinstea voastră și vă îmbrățișăm!

***

Scrisoare trimisă abonaților noștri prin poștă în noiembrie 2020, împreună cu fotografia lui Cosmin dintr-o pădure din Lubberstedt, Germania.

Dacă proiectul nostru despre românii din diaspora ți se pare important și crezi că merită sprijinit, găsești aici toate detaliile: https://teleleu.eu/vederi/.

Noi o să-ți trimitem în fiecare lună vederi și scrisori în semn de recunoștință.

28/07/2026

27 octombrie 2020, Nürnberg, Germania

Dragă prietene,

Sunt câteva imagini pe care nu mi le pot scoate din minte după luna asta petrecută în câmpurile de lângă Nürnberg, în Knoblauchsland (Ținutul Usturoiului), una din cele mai mari regiuni agricole din Germania.

Prima e Denisa, tânăra din fotografia aleasă de Cosmin luna aceasta. Denisa are 18 ani și e din satul Borlova, județul Caraș-Severin. A terminat liceul anul acesta, dar nu și-a dat bacul, ci a venit la muncă în Germania. „Oricum, ai mei nu își permiteau să mă țină la facultate”, spune ea. Denisa e cea mai mică dintr-o familie cu opt copii și este singura care a terminat 12 clase.

Imaginea Denisei între rândurile de roșii îmi vine adesea în minte, la fel ca ceilalți tineri pe care i-am cunoscut în ferma în care am stat o săptămână, parcați lângă cazările românilor. Cei mai mulți tineri pe care i-am cunoscut la fermă au abandonat școala după opt clase. Ca să meargă la liceu aveau nevoie de bani pentru navetă, pentru că liceul era la oraș sau în comuna învecinată. Familiile lor erau sărace, iar copiii n-au mers la liceu.

Am scris mult în ultimii ani despre costurile reale ale educației și despre tinerii care abandonează școala pentru că n-au bani de navetă, despre satele mici ale României, unde oamenii nu au locuri de muncă și niciun fel de perspective de viitor. Îi întâlnim pe acești copii, acum adulți, în câmpurile de lângă Nürnberg, vulnerabili și predispuși la abuzuri.

În scrisoarea de luna trecută ți-am povestit despre Gabriela și Gabriel, doi frați de 24 și 22 de ani pe care i-am cunoscut la o fermă în care patronul german n-a vrut să ne primească. Eram frustrați că subiectul nu ne-a ieșit și că poveștile celor doi tineri vor rămâne nespuse.

Plecasem însă cu un număr de telefon și a fost suficient ca să aflăm, câteva săptămâni mai târziu, că fermierul german i-a dat afară pe cei doi frați și pe mama lor, Eleonora, înainte să li se încheie contractul. Era, din păcate, un caz obișnuit de exploatare printre muncitorii sezonieri români: cei trei au semnat un contract fără să știe ce scrie în el, orele suplimentare nu le-au fost plătite, au fost presați să lucreze într-un ritm obositor, nu au primit pauzele impuse de legea germană, iar atunci când muncitorii s-au plâns, patronul l-a agresat pe Gabriel și i-a dat afară de la fermă, deși știa că n-au unde să doarmă și că nu-și pot găsi o cazare într-un timp atât de scurt.

Cei trei sunt dintr-un sat din județul Mureș, iar Eleonora și fiul ei, Gabriel, nu știu să scrie și să citească. Povestea lor nu este doar despre exploatare. Povestea lor nu este nici măcar o excepție. Câmpurile de lângă Nürnberg sunt pline de muncitori români, de abuzuri și de tăcere, pentru că oamenii se tem să vorbească. De banii pe care-i câștigă în Germania depinde bunăstarea familiilor din România.

Problemele celor doi frați au început în România, acolo unde mama lor, Eleonora n-a avut acces la educație, unde a lucrat la negru, cu ziua, fără contract de muncă și fără asigurare medicală, unde n-a putut să-și crească copiii și a fost nevoită să plece la muncă în străinătate. De 12 ani, Eleonora lucrează ca muncitoare sezonieră în Spania, Franța, Belgia, Marea Britanie, Olanda și Germania. Copiii au crescut cu mătușa și cu bunicul, apoi au mers împreună cu mama lor la muncă în Europa. Moștenirea lor de familie e vulnerabilitatea.

A doua zi după ce au fost dați afară de la fermă, am mers împreună cu ei la sediul asociației din Nürnberg care i-a ajutat. Marius Hanganu, un român stabilit de 13 ani în Germania, care lucrează în asistență socială, a strâns în jurul lui o rețea de voluntari români și i-a ajutat pe cei trei să se angajeze la o fabrică și să-și găsească o locuință. Un avocat care vorbește limba română se ocupă acum de cazul lor.

Ne-am plimbat o zi prin Nürnberg împreună cu Gabriela și cu mama ei, Eleonora. Gabriel era încă la spital, unde a primit un certificat care dovedește agresiunea fizică. Gabriela n-a vizitat niciodată orașul, chiar dacă e aici de la sfârșitul lui august. N-a fost niciodată în Amsterdam, deși vara asta a lucrat într-o seră de flori din Olanda, aflată la 20 de kilometri distanță de capitală.

Muncitorii sezonieri din agricultură au doar duminicile libere și atunci sunt obosiți și n-au chef de plimbări. Mulți se tem să iasă din fermă, pentru că nu știu limba și nu reușesc să se orienteze.

Imaginea care nu-mi iese din minte este cea a Gabrielei, care privește cu mirare artiștii stradali din Nürnberg, îi filmează și zâmbește. Îl roagă pe Cosmin să-i facă o fotografie în fața bisericii St. Lorenz și pozează câteva minute ca o turistă. Ar putea fi o turistă oarecare, dar viața ei e împachetată în niște bagaje voluminoase, în care are haine pentru toate anotimpurile, așa cm au toți muncitorii sezonieri care pleacă din România pentru șase sau pentru zece luni, migrând dintr-o țară în alta.

Mai e o imagine pe care am împachetat-o în autorulotă și care va călători cu noi, la fel ca multe alte povești care ne-au marcat. Oana a plecat la muncă în Germania când fetița ei avea un an și șapte luni. Seara a alăptat-o ultima oară, apoi dimineața a plecat de acasă înainte ca fiica ei să trezească. Fetița a fost înțărcată și despărțită de mamă în aceeași zi.

Oana a lucrat în sera de castraveți cu sânii umflați și dureroși, iar când n-a mai suportat disconfortul, s-a ascuns în baie. Și-a revăzut fiica după 10 luni.

A fost o lună grea, iar când ne pregăteam de o muncă de birou migăloasă, pentru că am strâns ore de interviuri și mii de fotografii, s-a stricat încălzirea din autorulotă. Ne pregătim să ducem mașina la un service din Hanovra și să ne facem munca de birou în casa unei românce care s-a oferit să ne găzduiască.

Îți mulțumim că ne ești aproape și că datorită ție putem spune aceste povești.

***

Scrisoare trimisă abonaților noștri prin poștă în octombrie 2020, împreună cu fotografia lui Cosmin dintr-o fermă din Nürnberg, Germania.

Dacă proiectul nostru despre românii din diaspora ți se pare important și crezi că merită sprijinit, găsești aici toate detaliile: https://teleleu.eu/vederi/.

Noi o să-ți trimitem în fiecare lună vederi și scrisori în semn de recunoștință.

06/07/2026

În România, n-a fost timp pentru conversații despre etică în jurnalism. Presa avea probleme mai mari cu mogulii, corupția, șantajele și jurnaliștii aserviți, cu lipsa unui organism care să reglementeze presa scrisă și cu un Consiliu Național al Audiovizualului care se face și azi că nu observă derapajele de la TV. Insulte și bârfe în prime time, breaking news de șoc și groază au compromis imaginea presei și a meseriei de jurnalist.

Câțiva au reușit să-și practice meseria cu decență și pasiune, dar au făcut asta nu în cadrul unei instituții media, ci în ciuda instituției în care lucrau. Au învățat cele mai importante lecții de jurnalism pe cont propriu, au luptat să-și păstreze integritatea și au plecat când n-au mai suportat presiunile.

Cititorii au învățat să consume presă în același peisaj media corupt, lipsit de organisme de reglementare, în care jurnaliștii au învățat să fie jurnaliști. Derapajele au fost de ambele părți. Știrile cu șoc și groază au încălcat toate normele elementare de jurnalism, iar comentariile de la sfârșitul articolelor – și, mai târziu, de pe rețelele de socializare – au insultat, au amenințat și au îndemnat la ură.

Noi, jurnaliștii, suntem reflexia voastră, a cititorilor, la fel cm voi, cititorii, sunteți reflexia noastră. Ne modelăm unii pe alții și suntem responsabili unii pentru alții. Codurile de etică se construiesc și cu ajutorul publicului, în funcție de exigențele lui și de tipul de societate în care ne facem meseria.

Responsabilitatea de a construi o presă de calitate, cu standarde și coduri de etică publicate pe site, cu respect față de intimitatea oamenilor și față de diversitatea lor, nu e doar a jurnaliștilor. Cititorii sunt în egală măsură responsabili – prin ceea ce aleg să citească, prin felul în care se raportează la presă, prin disponibilitatea lor de a plăti pentru informație și prin comentariile lor.

***

Las aici un articol mai vechi, dar încă actual în contextul discuției despre etică în jurnalism.

N-am discutat niciodată într-o ședință de redacție despre etică, despre traumele pe care le preiei atunci când scrii despre boală, moarte sau violență domestică, despre cât de sănătos e să te implici emoțional într-un subiect pe care-l documentezi, despre apropierea de oameni și i...

03/07/2026

20 august 2019, Alba Iulia

Dragă prietene,

Mama și-a redus bagajul până când toate lucrurile i-au încăput în cele două rafturi care i-au fost alocate în vacanța de două săptămâni cu autorulota prin România. Cred că a avut îndoieli până în dimineața în care am pornit la drum – o să încapă împreună cu noi în spațiul mic din autorulotă? O să poată dormi? Cum o să-și facă duș cu 10 litri de apă?

Ideea de a ne plimba mamele prin țară ne-a venit anul trecut, când ne-am schimbat vechea noastră autorulotă cu una nouă, puțin mai confortabilă și cu un metru mai lungă. Am comandat și al treilea pat, o mini-canapea rabatabilă care se așază între scaunul șoferului și banchetă, în care să poată dormi Matei, băiatul lui Cosmin, când vine cu noi.

Nu știam însă că e un pat pentru copii și că, dacă ai mai mult de 1,60 metri, vei dormi cu picioarele pe volan. Și nici nu le-am zis mamelor când ne-am dat seama, doar nu voiam să le dăm motive să se răzgândească.

Acum cinci ani și 10 luni, când le-am anunțat că ne mutăm într-o autorulotă ca să putem lucra la proiectele noastre documentare, niciuna dintre mamele noastre nu s-a bucurat. Era noiembrie, venea iarna, și mama lui Cosmin își imagina că o să ne găsească cineva înghețați în mașină. Mama mi-a zis în repetate rânduri „Doamne, fetițo, voi aveți minte?“ și mă suna când la știri se anunțau temperaturi sub 0 grade.

S-au împăcat încet cu ideea, iar stilul nostru de viață a devenit aproape firesc pentru ele. Un vecin le-a spus că a citit un articol despre noi, apoi un prieten de familie ne-a lăudat, altcineva ne-a văzut la TV, au apărut filmul și cartea și, cumva, și-au dat seama că nu suntem niște hipioți care trăim în mizerie și medităm în pădure. Aproape că ne-au luat în serios și acum ne întreabă mai rar când ne oprim, deși mama lui Cosmin mai oftează din când în când: „Nu vă lipsește o căsucă?“.

Ambele mame sunt născute în 1946 și mi-e greu să-mi imaginez cm e pentru ele să aibă niște copii ca noi. Acesta a fost unul dintre motivele pentru care am vrut să le luăm pe fiecare pe rând câte două săptămâni într-o vacanță cu autorulota: să ne cunoaștem mai bine unii pe alții, să înțelegem care sunt valorile celuilalt și să le arătăm cm e viața pe drum, într-o mașină.

Mama lui Cosmin a vrut să fugă de căldură, așa că am dus-o câteva nopți pe Transalpina. După ce am coborât de pe munte, a mâncat o tocăniță de berbec la ceaun la o familie de romi lăutari dintr-un sat din Gorj, apoi am luat o groapă zdravănă în apropiere de Drobeta-Turnu Severin și ni s-a oprit motorul la 11 noaptea.

Mama lui Cosmin e tot timpul îngrijorată, așa că e genul de mamă căreia îi spui mereu că totul e bine. Doar că de data asta era cu noi, în mașină, și ne privea palidă cm căutăm butonul de fuel cut-off, care se activase din cauza impactului. L-am găsit după vreo oră de bâjbâială, căutat pe net, vorbit la telefon și scris pe Facebook, dar emoțiile au fost cât pentru o lună.

Probabil că ne-a iertat la Gărâna, unde a fost pentru prima oară în viața ei la un festival de jazz și unde l-a văzut pe Jan Garbarek, i-a cunoscut pe o parte dintre prietenii noștri, a prins-o ploaia la concert și a băut vin roșu din pahar de plastic în timp ce stătea înfofolită în pătură sub un acoperiș.

Despre mama, care e oncopediatru la Craiova, probabil că o parte dintre voi ați citit, așa că înțelegeți de ce ne-am bucurat că am rupt-o de munca ei din spital, am urcat-o în mașină și am dus-o în Maramureș și la mănăstirile din nordul Moldovei, unde nu fusese niciodată. A protestat puțin și a zis că nu poate să plece de lângă micii ei pacienți: „Ce fac eu cu copiii mei?“, mi-a spus când am anunțat-o că venim din Spania să o ducem în vacanță.

Am dormit în fața mănăstirilor, am gătit în mașină, am scos măsuța și scaunele și am luat micul-dejun, prânzul și cina pe terasa teleleu care poate fi oriunde: într-un sat din Banat, lângă Palatul Sturdza sau în Muzeul Satului de la Sighetu Marmației, unde am dormit o noapte.

Mama s-a obișnuit repede cu viața în mașină, cu spațiul mic și cu montatul-demontatul patului în fiecare seară. Și-a făcut duș în baia în care, dacă îndoi prea tare brațul, te lovești cu cotul de perete și a împărțit camera cu Tina, care a dormit sub patul ei. Nici măcar nu s-a plâns că îi e dor de tata, care a rămas acasă să ude florile – și care n-ar fi încăput cu cei 1,83 metri ai lui în patul din mașină.

S-a obișnuit și cu gătitul în autorulotă, cu zilele în care prânzul e o conservă mâncată pe grabă înainte să pornești din nou la drum și cu zilele de tihnă, în care toci legume lângă mașină și prepari o ciorbă.

Niciuna dintre mame nu s-a plâns de durerile de coloană cauzate de osteoporoză și amândouă ne-au spus – deși nu era adevărat – că nu le-a durut spatele în patul incomod din mașină. Dar amândouă s-au bucurat de noi și noi ne-am bucurat de ele. Pe mama am lăsat-o în tabără la MagiCamp, unde se întâlnea cu copiii ei, și aproape că i-a părut rău când și-a luat lucrurile din rafturi.

Acum suntem la Alba Iulia și lucrăm la reportajele pe care le-am documentat în Spania, apoi, la toamnă, ne continuăm munca de teren la proiectul nostru Plecat, despre românii din diaspora.

Îți mulțumim că ne sprijini și că ești alături de noi în această călătorie.

***

Scrisoare trimisă abonaților noștri prin poștă în august 2019, împreună cu fotografia lui Cosmin de pe Transalpina.

Dacă proiectul nostru despre românii din diaspora ți se pare important și crezi că merită sprijinit, găsești aici toate detaliile: https://teleleu.eu/vederi/.

Noi o să-ți trimitem în fiecare lună vederi și scrisori în semn de recunoștință.

27/06/2026

19 martie 2019, Torrenostra, Spania

Dragă prietene,

De trei luni, călătorim prin Spania în căutarea românilor care trăiesc aici. Când nu suntem la ei acasă ascultându-le poveștile, îi urmărim pe stradă sau la cumpărături, tragem cu urechea și ne facem semne unul altuia: „Uite, vorbesc românește!“. Pe unii dintre ei îi recunoaștem repede. Uneori, femeile au umerii aplecați și poartă în forma corpului lor lipsurile, fricile și neîncrederea cu care au plecat din țară. Alteori, bărbații au trăsături arse de soare, mâini cu piele uscată și vorbesc la telefon cu un puternic accent ardelenesc.

„De ce ai plecat?“ e prima întrebare pe care o punem când începem un interviu. Interviurile nu sunt chiar interviuri, pentru că intri în casa omului, mănânci cu el, te trezești dimineața și vă beți cafeaua împreună, îți faci duș la el în casă și îți speli sacii cu haine murdare, mergi cu el la muncă și atunci vezi cm trăiește și cm curg zilele lui aici, în țara care i-a devenit a doua casă.

Nu bunăstarea financiară îi ține aici. Am întâlnit tineri care câștigau la fel de bine și în România, își cumpăraseră un apartament în rate în București, dar ceea ce i-a făcut să plece și să nu se mai întoarcă e calitatea vieții pe care nu au avut-o în România și pe care au găsit-o în Spania.

Te plimbi pe stradă și vezi că oamenii zâmbesc și te miri pentru că vii din România, unde, în multe comunități, viața e o povară, nu o bucurie. În Barcelona, străzile sunt curate și transportul în comun merge perfect: există autobuze de noapte care ajung și în cele mai îndepărtate zone, sunt stații peste tot, iar niște microbuze speciale încap pe cele mai înguste străduțe din cartier. Sistemul sanitar nu e perfect, dar funcționează și nu te temi că o să mori din cauza unei infecții intraspitalicești.

Primăriile finanțează „Centre Civice“, un fel de case de cultură deschise pentru locuitorii unui cartier, care sunt încurajați să interacționeze între ei și să se implice în diverse activități artistice. Fiecare Centru Civic se orientează spre o anumită artă, cm ar fi fotografia, dansul sau pictura. Obligatoriu, toate aceste centre au activități dedicate copiilor și vârstnicilor. Centrele arată și funcționează impecabil: în Barcelona, am vizitat un studio foto analogic care avea tot ce îi trebuie – aparate de mărit, substanțe, tăvi și tancuri pentru developat. Cei care participă plătesc o sumă modică, care e un fel de donație de doi-trei euro.

În Spania, ești tratat cu respect, iar o meserie e doar o meserie, fie că lucrezi la serviciul de salubritate al orașului sau ești neurochirurg. Indiferent pe unde am fost, la țară sau într-un oraș mare, n-am simțit o împărțire arogantă pe clase sociale. Poate de asta am și văzut atât de multe zâmbete pe străzi, poate de asta mașinile opresc la trecerea de pietoni și oamenii sunt amabili unii cu alții. Pentru că nu ești educat să te crezi mai bun decât celălalt.

„Pentru mine, plusul cel mare e atmosfera din Spania“, ne-a spus Valentina, o tânără de 35 de ani care a lucrat în publicitate înainte să se mute la Barcelona. „Nu că oamenii din România sunt naso’i – nu-s naso’i, sunt super muncitori, numai că e prea mult negativism, e o atmosferă necăjită. Oamenii în metrou au colțurile gurii în jos, dar nu pentru că sunt răi, ci pur și simplu pentru că sunt apăsați de multe lucruri.“

Robert, care are 33 de ani și care și-a deschis un restaurant în Calaf, în Provincia Barcelona, a remarcat că spaniolii nu au „fițe“. Când lucra ca ospătar în România, nu-i plăcea nici atitudinea clienților, care te tratau de sus, nici atitudinea ospătarilor, care se făceau că nu te văd. La el în oraș, toată lumea spune „Buen día“ când intră în restaurant, iar Robert vine să-ți ia comanda după câteva secunde.

Iulia, 33 de ani, trăiește în Barcelona din 2016, unde e angajată la o firmă mare de HR. Îi place că în compania în care lucrează nimeni nu strigă la nimeni și că șefii nu pot fi niciodată abuzivi, pentru că există mecanisme prin care sunt evaluați constant de angajați. Asta e complet diferit de experiența ei din România, unde a lucrat tot pentru o firmă mare de HR, și unde angajații încă se tem de șef și nu luptă pentru drepturile lor, cm ar fi dreptul la un salariu egal pentru o muncă egală.

Andreea, 30 de ani, și-a deschis o mică afacere în Barcelona și vinde perne și tricouri imprimate cu desenele ei: diverse personaje inspirate din tradițiile și folclorul catalan. I-a fost ușor să-și deschidă o afacere și să facă un credit, pentru că statul spaniol îi încurajează pe micii antreprenori. Andreea a fost la mai multe cursuri gratuite, organizate de guvernul spaniol, unde a învățat noțiuni de contabilitate și juridice, tehnici de vânzare și strategii de marketing digital.

Andreea e din Constanța și, de fiecare dată când se întoarce acasă, se deprimă când vede barurile și restaurantele luxoase, dar străzile pline de gropi. „Mă supăr și mă întreb: «De ce aici străzile sunt curate și îngrijite și acasă, nu? De ce aici se poate și acasă, nu?»“, spune ea. „Până la urmă, diferența dintre oameni nu e așa de mare: spaniolii nu sunt nici mai deștepți, nici mai muncitori decât românii, dar aici lucrurile merg diferit și nu înțeleg de ce.“

Dimineața, spaniolii își beau cafeaua și mănâncă un bocadillo la bar. La prânz, își fac siesta și, de multe ori, îi vezi cm parchează lângă plajă între două și patru după-amiaza și se uită la mare. Seara, restaurantele sunt pline de grupuri de localnici gălăgioși care beau vin și servesc platouri cu tapas. Iar în zilele de weekend sau de sărbători, găsești greu o masă liberă într-un restaurant, pentru că spaniolilor le place să iasă în oraș cu prietenii sau cu familia.

Ai sentimentul că spaniolii trăiesc bine și, când stai să te gândești, lucrurile care le fac viața mai bună nu sunt extraordinare: ai nevoie de servicii publice în folosul tău, de siguranța unui sistem medical care funcționează, de un autobuz care să te ducă seara acasă pe o stradă fără gropi și de un salariu care să-ți permită să ieși o dată sau de două ori pe săptămână în oraș. Poate că acesta e răspunsul la întrebarea: cm să-i convingem pe români să se întoarcă acasă?

Când tu vei citi această scrisoare, noi o să fim deja în Castellón de la Plana, unde e una dintre cele mai mari comunități de români din Spania. Îți mulțumim că ești alături de noi în această călătorie și că ne dai curaj să continuăm.

Cu drag,

***

Scrisoare trimisă abonaților noștri prin poștă în martie 2019, împreună cu fotografia lui Cosmin cu Irina și Paul în Vila-Seca, Spania.

Dacă proiectul nostru despre românii din diaspora ți se pare important și crezi că merită sprijinit, găsești aici toate detaliile: https://teleleu.eu/vederi/.

Noi o să-ți trimitem în fiecare lună vederi și scrisori în semn de recunoștință.

29/05/2026

Încă de anul trecut, de când am prezentat prima dată expoziția „Plecat” la Muzeul de Artă din Cluj, în cadrul TIFF, am lăsat în sală un „caiet de impresii”, în care i-am încurajat pe oameni să-și povestească experiențele sau să-și noteze gândurile.

Am transcris mai jos câteva dintre mesajele pe care le-am primit la Iași, la Palatul Braunstein, în cadrul Romanian Mental Health Film Festival, dar în fotografii găsiți mai multe. Sunt mărturii care ne-au impresionat, la fel ca cele pe care le-am auzit la întâlnirile cu publicul: o badantă în vârstă venită în vacanță în România, care urma să zboare înapoi în Italia și pe care o adusese nepoata ei la evenimentul din Iași, femei adulte care au crescut fără mamele lor, plecate la muncă în străinătate, o tânără născută la Madrid, care s-a întors în România cu părinții la 11 ani și care ne-a zis că nu se simte confortabil nici în română, nici în spaniolă.

Proiectul „Plecat” nu e al nostru, ci al tuturor migranților și familiilor afectate de migrație din România. O să lucrăm la carte în următoarele luni cu acest gând în minte.

„Această expoziție mi-a trezit amintiri de pe vremea când eram în Spania. A fost nostalgic să retrăiesc emoțiile de când eram mică. Am stat acolo până la 7 ani, iar doamna de la măcelărie mi-a rămas în memorie până acum. Observarea și citirea poveștilor mi-au indus un sentiment melancolic. Foarte frumoase fotografiile, o rezoluție f. faină. O experiență unică. O elevă de clasa a 11-a”

„Fac parte din cei 5 milioane de români plecați în afară pentru o viață demnă. Mulțumesc Cosmin și Elena că ați pus un chip și o voce pe diaspora invizibilă.”

„Sunt profund impresionată de expoziție. Fiul meu este plecat în Scoția și am privit cu inima toate fotografiile. Sper ca importanța imigrației să fie conștientizată și asumată. Mulțumiri din suflet.”

„M-au încercat diverse sentimente privind expoziția: de la tristețe la bucurie în unele cazuri. Îmi este puțin rușine de prejudecățile pe care le aveam, conștient sau nu, despre muncitorii din diaspora. Aflând despre istorii individuale, o poți înțelege pe cea colectivă. Felicitări Elenei și lui Cosmin pentru munca depusă în documentarea proiectului. În cazul meu, expoziția și-a atins scopul.”

„O expoziție uimitoare, complet admirabilă din punct de vedere al amploarei cu care capturează realitatea migranților. Din propria experiență ca migrantă în România din Moldova, am simțit impactul. Un lucru imens de important de a înregistra vocile cărora adesea nu li se dă glas.”

„Suntem peste tot acasă.”

28/05/2026

Aseară, la Gala Premiilor Superscrieri 15, am primit locul II la categoria Feature Writing cu reportajul „Căldărar în Corcova, zugrav la Bruxelles”. Felicitări tuturor colegilor noștri care au fost premiați aseară la gală și celor care n-au fost premiați, dar continuă să facă această meserie cu onestitate și devotament. Voi ne dați curaj să continuăm și vă mulțumim pentru asta!

E impresionant că singura competiție dedicată jurnalismului românesc rezistă de 15 ani și reușește să încurajeze o industrie atât de săracă și de hulită. În primii ani când ne-am mutat în autorulotă, în 2013-2016, Bursele Superscrieri ne-au oferit resurse să lucrăm la proiectele noastre și să ne încăpățânăm să facem jurnalism narativ. Fundatia Friends for Friends, mulțumim că ne-ați sprijinit când aveam cea mai mare nevoie!

Suntem fericiți că reportajul nostru despre căldărarii din Corcova a fost citit și văzut. Am cunoscut această comunitate cu 11 ani în urmă, iar de atunci am rămas prieteni și am continuat să documentăm viața unei tinere familii care a migrat în Franța, Anglia, Germania și Belgia. Reportajul, documentat pe parcursul a doi ani în România și Belgia, spune istoria unei comunități de la sedentarizarea forțată din anii ’60 până la migrația din prezent.

Istoria unei familii de romi căldărari

23/05/2026

Poza asta e făcută în Palos de la Frontera, provincia Huelva din sudul Spaniei, unde românii culeg căpșuni de la începutul anilor 2000. Ca să le documentăm poveștile, am parcat autorulota la cazări, în câmpurile de căpșuni, și am trăit timp de o lună alături de muncitorii români.

Aici eram după o zi de îndurat frigul și umezeala din sere de la 6 dimineața și căldura insuportabilă din timpul zilei, când în sere temperatura poate depăși 50 de grade.

Poveștile migranților români le puteți citi și vedea în seria de reportaje despre „căpșunari” publicată la noi pe site și în expoziția „Plecat”, pe care sperăm că o vom duce în cât mai multe orașe.

Poveștile de viață ale acestor români ar fi fost uitate, la fel ca cele ale milioanelor de migranți, dar niște oameni au crezut în noi și în proiectul nostru și s-au hotărât să ne susțină.

Mai sunt doar 2 zile în care puteți redirecționa 3,5% din impozitul pe venit către Asociația Teleleu. Aici găsiți formularul prin care puteți face asta rapid: https://teleleu.eu/3-5/

Iar dacă vreți să donați pentru proiectul nostru și să primiți la schimb scrisori și vederi scrise, semnate, printate și tăiate de noi, găsiți toate detaliile aici: https://teleleu.eu/vederi/