08/02/2025
„De ce nu mai sună telefonul?”
Domnul Ionescu se așeză pe fotoliul său preferat și își întinse picioarele obosite. Ceasul de pe perete ticăia monoton, iar televizorul, setat pe un canal de știri, mormăia în fundal. Dar el nu-l asculta.
Privi telefonul fix de pe măsuța din fața lui. Tăcea. De prea mult timp.
Își sprijini bărbia în palmă și oftă.
— Oare când am început să număr zilele de când n-a mai sunat?
Își amintea perfect vremurile când telefonul suna întruna. Prieteni, rude, vecini. Unul întreba de rețeta lui de murături, altul voia să știe dacă merge la pescuit duminică, altul doar să mai stea la povești. Iar copiii… of, copiii…
— Tată, mă sună șeful, te sun eu mai târziu!
— Bună, tată, am o ședință, vorbim mâine, da?
— Tăticule, știi că te iubesc, dar sunt pe fugă…
Și „mai târziu” n-a mai venit. Și „mâine” a devenit săptămâna viitoare, apoi luna viitoare.
Acum, telefonul stătea acolo, mut, ca un prieten vechi care nu mai avea nimic de spus.
Domnul Ionescu își trecu palma peste genunchii dureroși și privi spre fereastră. Afară, copiii râdeau în parc. Mamele alergau după ei, tații îi ridicau în brațe.
Își aminti de vremurile când el făcea la fel. Când era stâlpul familiei, când mâinile lui erau puternice, când vocea lui avea autoritate și toți ascultau sfaturile sale.
Acum, era doar un bătrân care aștepta.
Și aștepta.
Și poate că mâine telefonul va suna.
Sau poate că nu.