25/03/2018
Toti avem secrete, din varii motive, fie ele morale sau nu, rationale sau absurde, din egoism, din frica, din nesiguranta, din dorinta de a face rau sau de a proteja ceva sau pe cineva. Natura secretului pastrat sau ascuns poate fi la fel de diversa – putem vorbi despre un secret de familie, despre o aventura ascunsa cu cineva interzis, un secret de natura profesionala, legat de jocuri ilegale si vicii si lista poate continua la infinit…fiecare s-a gandit acum la cel putin unul pe care nu a avut niciodata curaj sa il spuna nici macar siesi cu voce tare.
Intrebarea mea este: cand a spune un secret devine un lucru care raneste, cand a nu minti aduce mai multa suferinta decat minciuna in sine? Atunci cand ne decidem sa spunem un secret care scoate la lumina un adevar prea crud vorbim de egoism, de dorinta de a-ti descarca constiinta si a te elibera… sau pur si simplu de o sinceritate prea mare? Daca acest secret ne-ar afecat pe noi, am mai ezita putin pana sa il marturisim?
Ar trebui ca unele secrete sa fie ingropate odata cu noi? E firesc sa refulezi si sa tii ascuns ceva ce stii ca aduce discomfort altora si ii scoate din starea de inocenta sau pur si simplu de negare in care se aflau?
Daca tatal tau o inseala pe mama ta si afli, spui? Daca cel de care este indragostit prietena ta iti face curte, il demasti? Daca un coleg iti spune ca a comis o ilegalitate, il vei denunta chair daca iti este cel mai bun prieten din birou? Daca afli ca iubitul tau mai are si o sotie, mergi si ii spui cine este el? Daca doctorul iti marturiseste ca sora ta bolnava nu va mai scapa, vei putea sa o privesti in ochi si sa ii spui adevarul?
Cand adevarul doare, e mai bine sa pastram ascuns secretul? E corect? E chiar cea mai buna varianta sa fim mereu onesti?Toti avem secrete, din varii motive, fie ele morale sau nu, rationale sau absurde, din egoism, din frica, din nesiguranta, din dorinta de a face rau sau de a proteja ceva sau pe cineva. Natura secretului pastrat sau ascuns poate fi la fel de diversa – putem vorbi despre un secret de familie, despre o aventura ascunsa cu cineva interzis, un secret de natura profesionala, legat de jocuri ilegale si vicii si lista poate continua la infinit…fiecare s-a gandit acum la cel putin unul pe care nu a avut niciodata curaj sa il spuna nici macar siesi cu voce tare.
Intrebarea mea este: cand a spune un secret devine un lucru care raneste, cand a nu minti aduce mai multa suferinta decat minciuna in sine? Atunci cand ne decidem sa spunem un secret care scoate la lumina un adevar prea crud vorbim de egoism, de dorinta de a-ti descarca constiinta si a te elibera… sau pur si simplu de o sinceritate prea mare? Daca acest secret ne-ar afecat pe noi, am mai ezita putin pana sa il marturisim?
Ar trebui ca unele secrete sa fie ingropate odata cu noi? E firesc sa refulezi si sa tii ascuns ceva ce stii ca aduce discomfort altora si ii scoate din starea de inocenta sau pur si simplu de negare in care se aflau?
Daca tatal tau o inseala pe mama ta si afli, spui? Daca cel de care este indragostit prietena ta iti face curte, il demasti? Daca un coleg iti spune ca a comis o ilegalitate, il vei denunta chair daca iti este cel mai bun prieten din birou? Daca afli ca iubitul tau mai are si o sotie, mergi si ii spui cine este el? Daca doctorul iti marturiseste ca sora ta bolnava nu va mai scapa, vei putea sa o privesti in ochi si sa ii spui adevarul?
Cand adevarul doare, e mai bine sa pastram ascuns secretul? E corect? E chiar cea mai buna varianta sa fim mereu onesti?
