20/12/2025
Mirosul de rufe înghețate… 💙
Diminețile începeau cu ninsoare.
Nu cu notificări, nu cu grabă ci cu fulgi mari, tăcuți, care cădeau ca într-o poveste veche. Ne înghesuiam la fereastră, cu nasurile lipite de geam, și așteptam nerăbdători să ieșim la săniuș, pe deal, alături de toți copiii de pe uliță.
Mama aducea în casă rufele întărite de ger și le așeza pe sobă, una câte una, să se dezghețe și să se usuce. Pe plită, pâinea se rumenea încet, direct pe focul de lemne nu știam ce e aceea prăjitor, dar nici nu ne lipsea. Marginile se mai ardeau puțin până când mama cobora din pod cu frunze de tei sau scotea din cămară menta uscată din grădină. Lucruri simple, adunate cu mâinile noastre, din alte anotimpuri.
Ne punea pe o farfurie cu flori felii de pâine unse cu margarină și gem de vișine, făcut de ea, iar într-o cană mare turna ceai fierbinte, îndulcit cu miere, rodul unei veri muncite. Mâncam înveliți în plapuma groasă de lână, moștenită de la bunici, grea, dar atât de caldă în iernile lungi.
Tata era mereu afară. De dimineață, când abia se lumina, și până seara, pe întuneric. Gospodăria nu lua pauză niciodată. Din când în când o striga pe mama la ușă să-i ducă lemne sau apă. Gerul nu-l oprea. Întotdeauna mai era ceva de făcut.
Când era timpul să ieșim, mama ne îmbrăca strat peste strat: izmene, veste tricotate de ea sau de bunica, căciuli, fulare, ciorapi de lână și cizme de cauciuc. Nu era moft, era grijă. Iarna nu era prietenoasă, iar doctorul era departe.
Înainte să plecăm, aruncam o privire spre casa bunicilor, chiar lângă noi. O vedeam pe bunica torcând lână, cu mere la copt în cuptor, iar bunicul, cu cana lui de țuică îndulcită, ne făcea semn de la geam. Dacă ne prindea că ne uităm lung, ne chema să ne dea o napolitană sau o bomboană de mentă, scoasă din cutia „bună”.
Sania era grea, din stejar făcută de tata, să țină ani. O trăgeam pe uliță și strigam la porți, adunând copiii unul câte unul. Ne hotăram pe ce deal mergem, făceam „trenul” și alunecam pe ce prindeam: sanie, saci, pungi de nailon — uneori mergeau mai bine decât orice.
Ne tăvăleam în zăpadă, făceam îngeri, bulgări uriași, jucam v-ați ascunselea chiar și pe ger. Râdeam tare, până uita satul de liniște. Uneori uitam și noi de timp. Ne întorceam pe înserat, u*i și înghețați, iar mama ne scutura de zăpadă și ne băga direct lângă sobă.
Aveam obrajii roșii, mâinile reci și genele înghețate, dar seara primeam leacul nostru: o lingură de cătină cu miere. Apoi venea masa borș fierbinte, mâncare simplă, pui crescut în curte. După o zi afară, totul avea gust de sărbătoare.
Pe plită fierbeau sarmalele, în frunze de viță sau varză din butoi, iar în cuptor se cocea pita cu mălai și câteva poale-n brâu, pregătite încă de sâmbătă. Seara ne spălam în lighean, să fim curați pentru duminică, și învățam rugăciunea de dinainte de somn.
Anii au trecut, încet, fără să-i simțim. Am crescut, ne-am împrăștiat prin lume, fiecare căutându-și rostul. Dar copilăria aceea simplă, grea uneori, dar plină nu ne-o poate lua nimeni.
Ea rămâne acolo.
Ca mirosul de rufe înghețate. 🤍⌛️
