Reporter

26/11/2025

‼️Prima FEMEIE cu BREVET de Căpitan de Cursă Lungă din România. Principesa lleana a susținut EXAMENUL practic pentru obținerea brevetului de ofițer de bord clasa I. În cadrul acestei probe, Alteța Sa Regală a avut de executat manevre de plecare și acostare la cheu, la bordul canonierei „Ghiculescu”, navă aparținând Marinei Militare. Examinarea a fost condusă de o comisie formată din viceamiralul Petre Bărbuneanu, comandorul în rezervă Constantin Negru, căpitan-comandorii în rezervă Ștefan Popescu și Nicolae Bardescu, precum și medicul căpitan Gheorghe Brezeanu.

La finalul probei, principesa a fost apreciată pentru stăpânirea tehnică și seriozitatea cu care a tratat această provocare, fiind notată cu 8. Membrii comisiei au subliniat caracterul excepțional al momentului, declarând: „Ați fost prima femeie româncă care a căutat să pătrundă secretele și misterele artei marinărești. În urma acestui examen, noi vă declarăm reușită pentru obținerea brevetului de ofițer de bord clasa I” (viceamiral Petre Bărbuneanu, Din cuvântările mele, București, 1939, p. 20–21).

Foarte curajoasă, prințesa Ileana se avânta de una singură în largul Mării Negre, la bordul iahtului „ISPRAVA” de 12 metri lungime, 1 metru pescaj, fiind dotată cu un motor de 35 CP care dezvolta o viteză de 4 noduri, iahtul avea două cabine, fiecare cu câte două cușete de dormit și anexe.

Sportul cu vele și navigația în general au reprezentat cele mai importante pasiuni ale tinerei prințese. Născută în 1908 la București, fiind penultimul copil al Reginei Maria și Regelui Ferdinand. Era pasionată de navigație. Principesa Ileana este prima femeie din România care a obținut Brevet de Comandant de Cursă Lungă (CLC)

În comentarii aveți și alte fotografii imortalizate la Constanța.

Fotografiile sunt din revista Oglinda Lumii de la Sărbătoarea Realipirii Dobrogei din 1928: 1. Prințesa Ileana, în uniformă, un ofițer superior de marina, şi ministrul Ion Inculeț, fost ministru al Basarabiei, ministru al sănătății publice, ministru de interne, ministru al comunicațiilor și vice-președinte al Consiliului de miniștri în Guvernul României, condus de Ion Gh. Duca
2. Regina Maria, Regina Elena și Prințesa Ileana.
3. Prințul Nicolae și generalul Angelescu
4. Regina Maria, Regina Elena și Prințesa Ileana pe drumul dintre Catedrala și Cazinou.
5 Defilarea VETERANILOR.
6. Politicieni… primul din stânga este Vintilă Brătianu.
7. Jurnalisti

Din ziarul Universul… “Azi a sosit in portul Constanta A. S. R. Domnita Ileana pe yahtul „Isprava" venind de la Balcic. Yahtul a acostat la chei lậngă bricul „Mircea", care era asezat alaturi de vaporul “Regele Carol”
Principesa Ileana a fost intâmpinata de: ministrul dr. C. Angelescu si Al. Lapedatu, amiral Gavrilescu si comandor Margineanu, directorul general al S. M. R.
Pe chei, A. S. Regala a fost salutata de asociatia femeilor crestine si de elevele de scoala, membre ale societatii „Triunghiul albastru" care au intonat imnul acestei asociații.
Domnul comandor Pogonat, comandantul bricului „Mircea", a oferit Domnitei un buchet de flori.
A. S. R. era îmbrăcată in uniforma de capitan de marina.
Domnita a condus toata manevra yahtului dela Balcic pâna la Constanța.”

22/11/2025

14/11/2025

14 noiembrie 1878. Rege Carol I: “Locuitori de orice religie, DOBROGEA, vechea posesiune a lui Mircea cel Bătrân, de ASTĂZI face parte din România. Voi de acum atârnaţi de un STAT unde nu voinţa arbitrară, ci numai legea dezbătută şi încuviinţată de naţiune hotărăşte şi o cârmuieşte. Cele mai sfinte şi mai scumpe bunuri ale omenirii: viaţa, onoarea şi proprietatea sunt puse sub scutul unei Constituţii pe care ne-o râvnesc multe ţări străine. Religiunea voastră, familia voastră, pragul casei voastre vor fi apărate de legile noastre şi nimeni nu le va putea lovi, fără a-şi primi legitima pedeapsă. Armata română, care intră în Dobrogea, nu are altă chemare decât a menţine ordinea şi, model de disciplină, de a ocroti paşnica voastră vieţuire. Salutaţi dar cu iubire drapelul român, care va fi pentru voi drapelul libertăţii, drapelul dreptăţii şi al păcii.” Mesajul Domnitorului către dobrogeni se încheia aşa: “Iubiţi ţara la a cărei soartă este lipită de acum şi soarta voastră.”

Pentru noi dobrogenii, ziua de 14 noiembrie este o zi specială: este ziua în care, în anul 1878, Dobrogea a reintrat, oficial, în componenţa statului român modern. Congresul de pace de la Berlin, din iunie - iulie 1878, a recunoscut dreptul istoric al României asupra Dobrogei. De ce drept istoric? Pentru că Mircea cel Bătrân, domnitorul Ţării Româneşti, îşi întinsese stăpânirea, la sfârşitul secolului al XIV-lea, până la Marea Neagră. După moartea sa, Dobrogea a intrat în componenţa Imperiului otoman, însă teritoriul ei nu a fost integrat total structurilor noului stăpân. Până în secolul al XVIII-lea, ea nu a fost decât o provincie de margine a imperiului. Populaţia românească a continuat să vieţuiască atât în mediul rural, cât şi în cel urban. Sunt opinii conform cărora Vlad Tepeş şi Mihai Viteazul au stăpânit şi ei părţi din Dobrogea, pentru scurte perioade de timp.

În anii 1877 – 1878, s-a desfăşurat conflictul militar dintre Imperiul ţarist şi Imperiul otoman, al cărui principal scop a fost reorganizarea Ţărilor Balcanice. România a intrat în acest război pentru a-şi cuceri, pe câmpul de luptă, independenţa proclamată în ziua de 9 mai 1877. La Congresul de pace de la Berlin, desfăşurat în perioada 13 iunie - 13 iulie 1878, a fost recunoscută independenţa României, dar în mod condiţionat. Dobrogea şi Delta Dunării au intrat în componenţa statului român, însă, în schimbul lor, Rusia și-a încălcat promisiunea și a luat statului român cele trei judeţe din sudul Basarabiei: Cahul, Bolgrad şi Ismail.

Încă din luna octombrie au început pregătirile pentru unire când a fost promulgată şi o lege pentru reintegrarea Dobrogei. În ziua de 10 noiembrie, Domnitorul Carol I a prezidat întrunirea Consiliului de Miniştri, în care au fost stabilite normele pentru luarea în stăpânire a Dobrogei şi pentru primele organizări.

Apoi s-a intrat pe făgaşul care ducea la momentul sublim. În ziua de 13 noiembrie, Principele Carol I şi prim-ministrul Ion. C. Brătianu au stabilit ultimele dispoziţii pentru intrarea armatei române în Dobrogea. Împreună cu Mihail Kogălniceanu, Domnitorul a elaborat o proclamaţie către locuitorii Dobrogei şi un ordin de zi către armată. Documentele prezintă principiile şi modul de reintegrare a Dobrogei la statul modern român. N. Catargiu a fost desemnat responsabil cu trecerea teritoriului dintre Dunăre şi Marea Neagră în stăpânire românească.

În dimineaţa zilei de 14 noiembrie 1878, Domnitorul Carol I, după ce a călătorit o noapte întreagă, a ajuns la Brăila. Acolo a fost primit de Ion C. Brătianu, generalul G. Angelescu (comandandul Diviziei militare ce urma să intre în Dobrogea), prefectul judeţului, primarul Brăilei şi consilieri locali, precum şi numeroşi cetăţeni ai oraşului.

Au avut loc festivităţi, s-au ţinut multe discursuri, apoi s-a trecut la reconstruirea ţării.

După festivităţi, oficialităţile, împreună cu Principele Carol I şi prim-ministrul Ion. C. Brătianu, s-au îmbarcat pe vasul Ştefan cel Mare şi au debarcat în Dobrogea, la Ghecet, unde au fost întâmpinaţi de numeroşi dobrogeni, de etnii diferite: români, turci, tătari şi bulgari. De la Ghecet, Carol I s-a întors în capitală pentru a deschide întrunirea Corpurilor Legiuitoare, însă nu înaite de a ura “Drum bun!” trupelor militare, care plecau spre Măcin. Autorităţile civile şi militare ale statului român au ajuns la Măcin, apoi la Babadag, după care, în ziua de 18 noiembrie, au intrat în Tulcea. În oraşul Constanţa au ajuns în ziua de 23 noiembrie 1878. Unirea Dobrogei cu România reprezintă a doua etapă în procesul de unire naţională a românilor. Prima a fost cea de la 24 ianuarie 1859, când Moldova s-a unit cu Muntenia, iar desăvârşirea unităţii naţionale a românilor urma să aibe loc peste patru decenii, la Alba Iulia, în ziua de 1 decembrie 1918.

14 noiembrie: Preluarea administrației Dobrogei de către autoritățile române.
La data de 14 noiembrie 1878 o divizie română de dorobanți a trecut Dunărea în Dobrogea, moment prin care autoritățile românești preiau oficial administrația acestei provincii, care redevine astfel parte a României după Războiul ruso-turc din 1877-1878 și în baza hotărârilor luate la Congresul de Pace de la Berlin din același an. Cu acest prilej, însuși domnitorul Carol I a adresat dobrogenilor o Proclamație în care va spune: „Locuitori de orice naționalitate și religie, Dobrogea – vechea posesiune a lui Mircea cel Bătrân – de astăzi face parte din România, iar armata care intră azi în Dobrogea, nu are altă chemare decât de a menține ordinea și de a ocroti pașnica voastră viețuire. Salutați dar cu iubire drapelul român, drapel care va fi pentru voi drapelul libertății, al dreptății și al păcii”. Preluarea în administrare a Dobrogei de către autoritățile române a fost posibilă datorită, după cm am mai spus, hotărârilor luate în Congresul de Pace de la Berlin din anul 1878, hotărâri în care s-a stabilit ca Dobrogea cu Delta Dunării și Insula Șerpilor să intre oficial în componența României, aceasta după ce a avut loc recunoașterea independenței țării față de Imperiul Otoman și după cedarea în compensație a Basarabiei de Sud către Imperiul Țarist. Ulterior acestui congres, reprezentanții Franței au insistat ca frontiera României cu Bulgaria să pornească de la Dunăre, imediat în aval de orașul Silistra, pentru a ajunge la mare în dreptul cătunului de pescari de la Ofidaki (azi Vama-Veche) și să includă populația compact românească din satele dunărene situate între Silistra și Rasova și a portului Mangalia. Astfel, Dobrogea de Sud sau Cadrilaterul cm mai este cunoscuta aceasta zona, locuită la acea data în majoritate de turci și de tătari, a revenit Bulgariei, dar includerea celei mai mari părți a Dobrogei în teritoriul României a sporit importanța provinciei, deoarece aceasta asigura statului român ieșirea directă la mare. De altfel, în această provincie peste puțin timp se va construi Podul de la Cernavodă și se va asigura legătura feroviară directă a Dobrogei cu restul țării, fapt care va face ca orașul Constanța să devină in scurt timp cel mai mare port din tot bazinul Mării Negre.

O zi importantă a istoriei Romaniei, Dobrogea a revenit la patria-mamă, dar să nu uităm ca tot atunci Rusia a smuls țării sudul Basarabiei.

La Mulți Ani, Dobrogeni!

12/11/2025

La 120 de ani de la nașterea asului “BÂZU” Constantin Cantacuzino vă prezentăm o fotografie găsită recent cu Escadrila 53 Vânătoare MAMAIA, ce a apărat Constanța la momentul marilor bombardamente rusești din 1941. De la stânga… locotenentul aviator HORIA Agarici, adjutant șef aviator ANDREI Rădulescu, adjutant aviator PETRE Cordescu, EROU locotenent LUCIAN Toma, ing. N. Florescu de la fabrica IAR, căpitan aviator EMIL Georgescu-comandantul escadrilei, locotenent aviator BÂZU-Constantin Cantacuzino, adjutant stagiar CONSTANTIN Popescu, EROUL adjutant stagiar EUGENIU Camencianu și EROUL adjutant stagiar CONSTANTIN Pomuț.

În octombrie 1941 Escadrila 53 Vânătoare este înlocuită pe front şi revine la Mamaia, în apărarea Dobrogei. Avea în palmares mai mult de o treime dintre victoriile obţinute de cele şase escadrile ale Flotilei 1 Vânătoare, 52 din 143. Este de departe cel mai bun palmares ca procentaj din istoria aviației române. Timp de patru luni au fost înregistrate 52 de victorii aeriene cu o singură pierdere.

🖤În timpul unei lupte lângă Odessa, căpitanul Ioan Roşescu a doborât două bombardiere dar, la rându-i a căzut cu avionul în flăcări.

Ziua de glorie a Escadrilei 53 Vânătoare. Zece avioane doborâte în 30 iunie 1941. Pentru că aviaţia sovietică evita să mai apară în regiunea Dobrogei, comandantul escadrilei, căpitanul Emil Georgescu a obţinut aprobarea de la eşaloanele superioare să întreprindă misiuni de vânătoare liberă în teritoriul inamic. La ora 6.00, o celulă formată din adjutanţii Rădulescu și Popescu a decolat şi a pătruns în spaţiul aerian sovietic.

Deasupra oraşului Ismail au angajat lupta cu cinci avioane şi au reuşit să doboare două. Au întâlnit apoi un număr mult mai mare de avioane inamice, circa 15. În lupta care a urmat, au mai fost doborâte încă trei aparate. Apoi, rămânând fără muniţie, piloţii români au revenit la Mamaia.

Între timp, o baterie germană de artilerie antiaeriană a transmis comandantului Escadrilei 53 Vânătoare că cei doi piloţi români luptau în inferioritate numerică cu sovieticii. Celelalte aparate ale escadrilei au decolat eşalonat şi au purtat mai multe lupte aeriene.

La finalul zilei, escadrila a înregistrat zece victorii şi nicio pierdere.
Mai exact, rezultatele au fost următoarele: adjutant şef aviator Andrei Rădulescu – 3 avioane; adjutant stagiar naviator Constantin Popescu – 2 avioane; adjutant stagiar aviator Eugen Camenceanu – 1 avion; adjutant stagiar aviator Petre Cordescu – 1 avion; adjutant stagiar aviator Hânceanu (nou sosit) – 1 avion; adjutant stagiar aviator (rez.) Constantin Pomuţ – 1 avion; adjutant stagiar aviator (rez.) Nicolae Culcer – 1 avion.

11/11/2025

Azi se împlinesc 30 de ani de la moartea lui Corneliu Coposu. Povestea vieții sale se împletește cu una dintre cele mai impresionante și dureroase istorii de iubire din Constanța: legătura lui cu Arlette, soția sa, și destinul Hotelului Francez, fosta Vilă Regnier, un loc care a fost martor al începutului lor, dar și al tragediei ce avea să urmeze.

Corneliu Coposu și Arlette au trăit împreună doar cinci ani din cei douăzeci și patru de ani cât a durat căsnicia lor. S-au cununat pe 24 octombrie 1942, avându-l ca naș pe Iuliu Maniu, liderul Partidului Național Țărănesc. Erau tineri, încrezători și convinși că viața lor se va desfășura liniștit. Dar istoria nu le-a lăsat această șansă. La 14 iulie 1947, la Tămădău, Corneliu Coposu a fost arestat. În acel moment, viața celor doi a fost sfâșiată. Despărțirea nu a fost doar una fizică. A fost o separare forțată de regimul instaurat după ocupația sovietică, care a lovit familii întregi, destine și identități.

Ani întregi nu au avut nicio veste unul despre celălalt. Comunicarea era aproape imposibilă. Doar câteva scrisori strecurate cu riscuri uriașe, zvonuri, speranțe fragile și amintirile trăite i-au ținut legați, deși amândoi erau în lumea închisorilor și a domiciliilor forțate. În aceste condiții, dragostea lor a devenit mai curând o formă de rezistență morală. Ei nu erau doar soț și soție. Erau simboluri ale unei lumi pe care regimul încerca să o distrugă.

În 1950, Arlette a fost și ea arestată. Într-o dimineață de vară, pe 13 iunie, a fost ridicată și acuzată de “spionaj în favoarea Franței” și “înaltă trădare”. Procesul a fost o înscenare, ca multe altele din acea perioadă. A fost condamnată la 20 de ani de închisoare. A ieșit după 14 ani de detenție, grav bolnavă, epuizată fizic și sufletește, dar fără să-și fi trădat soțul sau valorile.

Revederea dintre Corneliu și Arlette a avut loc pe 28 aprilie 1964, ziua în care Coposu a fost eliberat din domiciliul obligatoriu. Întâlnirea nu a fost una triumfală, ca în poveștile romantice, ci una liniștită, marcată de suferință, dar și de o profundă demnitate. Au mai trăit împreună doi ani și jumătate. Arlette a murit pe 27 decembrie 1966, în a treia zi de Crăciun, la doar 51 de ani.

Istoria Arlettei este strâns legată de Hotelul Francez, fosta Vilă Regnier din Constanța. Familia ei provenea dintr-un mediu cultivat, cosmopolit și cu rădăcini diverse. Tatăl ei, Ion Marcovici (1878–1957), s-a născut la Focșani într-o familie de sârbi românizați și a devenit general în armata română. După 1918, în contextul reorganizării teritoriilor unite, el a condus Corpul de grăniceri din Chișinău. Acolo, Arlette și-a finalizat studiile liceale și universitare, crescând într-un mediu intelectual și deschis spre Europa.

După pensionarea generalului Marcovici, familia s-a mutat la Constanța, unde mama Arlettei, Jeanna Huser (1894–1947), franco-elvețiană, moștenise Hotelul Francez. Bunicul matern, Joseph Husser, fusese funcționar la Consulatul Elveției din Odesa și câștigase hotelul într-un joc de cărți cu un prieten grec, proprietar al magazinului „La Fayette”. Hotelul, situat pe malul mării, a fost mult timp un loc frecventat de aristocrația românească. Deși în timp a decăzut, a rămas un reper în memoria orașului.

Jeanna și Ion Marcovici au avut trei fiice:
• Arlette (1915–1966)
• France (1917–1958), care a murit în închisoarea Văcărești
• Antoinette (1922–2000)

Arlette avea și o soră vitregă, Odette, violonistă căsătorită cu actorul Mircea Balaban, stabilită la Paris, unde a trăit până la vârsta de 100 de ani.

În primăvara anului 1941, la Hotelul Francez, Corneliu Coposu a cunoscut-o pe Arlette. Iar acest loc, încărcat de istorie și, mai târziu, de durere, a rămas martorul începutului unei iubiri care, deși distrusă de regimul totalitar, nu a fost niciodată înfrântă spiritual.

Nepotul Arlettei, Cristian Fulger, stabilit ulterior în Germania, a continuat să păstreze memoria familiei și, în anii ’90, la rugămintea lui Corneliu Coposu, a contribuit la promovarea PNȚCD în Europa Occidentală.

La 30 de ani de la moartea lui Corneliu Coposu, povestea lui și a Arlettei rămâne una dintre cele mai profunde mărturii ale demnității, iubirii și rezistenței morale în fața istoriei.

10/11/2025

10/11/2025

08/11/2025

„Am fost PRIMUL dobrogean din aviația civilă română și unul dintre primii piloți de linie ai LARES. Singurul turc, mi-am luat brevetul de zbor imediat după Max Manolescu. Brevetul lui purta numărul 1, iar al meu numărul 2!”

🛩️ Etem Hagi Ahmet este un Erou al Aviației Civile Române. Într-o perioadă în care aviația civilă abia își scria primele pagini, el s-a remarcat ca un pionier de neegalat. Singurul pilot de linie etnic turc din România, la începutul anilor ’30, Etem și-a obținut brevetul imediat după Max Manolescu, având numărul de ordine 2. Acest detaliu vorbește despre rapiditatea cu care a îmbrățișat zborul și despre determinarea sa extraordinară, devenind un simbol al curajului și inovației.

Etem Hagi Ahmet a fost un pilot de școală veche, un maestru al avioanelor clasice care brăzdau cerul României pe rute interne. Deși tehnologia aviatică evolua rapid, el a rămas un virtuoz al aparatelor cu care și-a început cariera, demonstrând atât loialitate, cât și o stăpânire impecabilă a zborului.
A zburat cu toate aeronavele LARES, inclusiv cu cele moderne. A fost pilotul care a inaugurat linia directă București–Istanbul, dar și liniile București–Galați (prima linie comercială din România; în ziua inaugurării, din cele șase avioane plecate, Etem a ajuns primul, în ciuda furtunii care a forțat două aparate să aterizeze pe traseu) și București–Cernăuți. În 1934 a insistat să execute primul zbor spre Aerogara Constanța.

Măiestria și disciplina sa i-au adus promovarea în funcția de șef al Aeroportului Băneasa, unde a continuat să își lase amprenta asupra aviației române.

Personalitatea lui era la fel de impresionantă ca și cariera sa. În Bucureștiul efervescent al vremii, Etem se făcea remarcat nu doar prin statura și uniforma impecabilă, ci și prin fesul său turcesc, purtat cu mândrie. Pe Calea Victoriei sau în localurile selecte, prezența lui atrăgea priviri și impunea respect.

Născut în Cadrilater, dar locuind în cartierul Grivița, Etem a devenit un erou local, apărându-i pe cei vulnerabili și înfruntând lumea interlopă. A ieșit învingător din conflicte cu proxeneți și șmecheri de cartier, câștigând respectul oamenilor simpli. Era un protector neînfricat, un justițiar al comunității sale.

Apoi a venit lovitura comunistă. În 1949, Etem Hagi Ahmet a fost condamnat politic la 20 de ani de închisoare pentru „crimă de înaltă trădare”. Acuzațiile – „transmiterea de informații economice și militare către Legația Turciei” și „nedenunțare la trecerea frontierei” – au fost fabricate.

A îndurat detenție grea în închisorile Aiud, Pitești, Gherla, Văcărești și Jilava, fiind eliberat abia în 1963, prin grațiere.

Fotografia sa din Realitatea Ilustrată (1930), la 30 de ani, rămâne mărturia unei epoci în care Etem Hagi Ahmet și oameni ca el erau priviți cu admirație și respect. Acea imagine ne amintește de un erou al aviației române, un om care a înfruntat cerul cu aceeași demnitate cu care a înfruntat nedreptatea de pe pământ.

Etem Hagi Ahmet rămâne un simbol al curajului, integrității, patriotismului și devotamentului neclintit.

04/11/2025

Dobrogea a adoptat cel mai CELEBRU general al ELITEI militare românești, Gheorghe Răsoviceanu. Erou al celebrelor bătălii de la Amzacea și Mărășești, a întruchipat idealul ofițerului român, lucid, demn, neînfricat și devotat până la sacrificiu. De Ziua Vânătorilor de Munte, numele său se rostește cu respect, ca simbol al unei generații care a scris istoria prin curaj, onoare și modestie.

Divizia Activă Dobrogea a avut dintotdeauna un batalion de elită, de vânători, ale cărui tradiții de dârzenie și profesionalism s-au legat profund de spiritul acestui ținut. Generalul Răsoviceanu a fost comandantul care a consolidat această legătură între mare și munte, între oamenii stâncii și ai țărmului, prin fapta și exemplul său.

Născut la 12 decembrie 1877, în județul Gorj, într-o familie de țărani liberi, Gheorghe Răsoviceanu s-a format în respectul datoriei și al muncii. După studiile primare, a fost admis la Școala Militară de Infanterie din București, pe care a absolvit-o în 1899, apoi la Școala Superioară de Război, devenind unul dintre ofițerii de stat-major ai tinerei armate române.

Cariera sa militară a fost remarcabilă, fiind promovat locotenent în 1903, căpitan în 1908, iar în 1914, la izbucnirea Marelui Război, a fost avansat „la excepțional” la gradul de maior. În același an, a fost trimis în Dobrogea, la comanda Regimentului 40 Infanterie „Călugăreni”, cu garnizoana la Bazargic.

Acolo, în Cadrilater, maiorul Răsoviceanu a întărit pozițiile defensive, a cultivat încrederea între armată și populația locală și a consolidat sentimentul românesc în provincia reîntregită.

În august 1916, regimentul său a fost aruncat în primele linii ale frontului dobrogean, în luptele de la Turtucaia, Amzacea și Bazargic. În bătălia de la Amzacea, Răsoviceanu s-a distins prin curaj și claritate tactică.
După campania din sud, regimentul s-a retras în Moldova. Acolo, colonelul Răsoviceanu a primit comanda Regimentului 9 Vânători, una dintre cele mai glorioase unități ale armatei române. În vara anului 1917, în timpul marii bătălii de la Mărășești, colonelul a intrat definitiv în legendă.

Sub focul neîntrerupt al artileriei germane, printre tranșeele arse de obuze, Răsoviceanu a rostit cuvintele care aveau să devină simbolul demnității militare românești:

„Al Nouălea aici moare!”

Timp de trei zile, Regimentul 9 Vânători a rezistat eroic, menținând linia de apărare în fața atacurilor germane. Pentru faptele sale, colonelul Gheorghe Răsoviceanu a fost decorat cu Ordinul „Mihai Viteazul,, cea mai înaltă distincție a Armatei Române. Generalul Eremia Grigorescu scria despre el: „Colonelul Răsoviceanu a ținut linia Regimentului 9 Vânători sub foc continuu, inspirând tuturor credință în biruință.”

După 1918, devenit general, Răsoviceanu a fost numit în Dobrogea. În această calitate, a coordonat împroprietărirea a peste 2.000 de familii de militari și veterani în Cadrilater, una dintre cele mai ample acțiuni sociale ale armatei române interbelice. Documentele din „Analele Dobrogei” și din arhivele Ministerului de Război atestă implicarea sa directă în aplicarea reformei funciare militare, menită să recompenseze jertfa celor care apăruseră hotarele țării.

Legătura sa cu Dobrogea a fost atât de puternică, încât, la Balcic, și-a construit o casă modestă, dar elegantă, proiectată de celebra arhitectă Henrieta Delavrancea-Gibory. Reședința, așezată aproape de faleză, era locul unde generalul își petrecea verile citind, scriind și primind foști camarazi de arme.

După instaurarea regimului comunist, ca mulți alți ofițeri ai armatei regale, Generalul Gheorghe Răsoviceanu a fost marginalizat. Lipsit de pensia militară și îndepărtat din viața publică, și-a petrecut ultimii ani într-o modestie demnă, fiind îngrijit de fratele său în satul natal din Oltenia.

S-a stins din viață în 1954, la Rasovița, județul Gorj, departe de Dobrogea pe care o iubise, dar cu sufletul legat de camarazii și de locurile sale de luptă.

De Ziua Vânătorilor de Munte, numele Generalului Gheorghe Răsoviceanu răsună cu aceeași putere ca în tranșeele de la Amzacea și Mărășești. El rămâne chipul ofițerului român desăvârșit, profesionist, modest, drept și profund patriot. În semn de recunoaștere a unei cariere excepționale, în perioada interbelică, a fost singurul general al Armatei Române care a primit onorific, pe viață, comanda Corpului Vânătorilor de Munte, o distincție unică.

Fotografia realizată în atelierul „Nielsen” din Constanța, în anii de dinainte ai Primului Război Mondial, rămâne o mărturie autentică a trecerii sale prin Dobrogea, un chip de ofițer hotărât și senin, imortalizat într-un moment de liniște. Fotografia face parte astăzi din Colecția Anghel Georgian, păstrând vie amintirea unui destin militar exemplar și a unui român care și-a slujit patria cu demnitate până la capăt.

04/11/2025

Take Ionescu a oferit Dobrogei și CONSTANȚEI ca ministru, cel mai mare SPRIJIN din întreaga istorie de după 1878. Dintre toți conducătorii politici ai României moderne, niciunul nu a SPRIJINIT mai profund, mai consecvent și mai eficient Dobrogea și Constanța decât Take Ionescu. Vizionar și pragmatic, a înțeles rolul strategic al acestei regiuni și a acționat cu determinare pentru a o transforma într-un centru vital al dezvoltării naționale.

La începutul secolului 20, Constanța era un oraș controlat de un monopol dur al terenurilor, deținute în mare parte din perioada otomană. Terenurile pentru case erau vândute la prețuri prohibitive, ceea ce făcea imposibilă extinderea urbană în favoarea românilor și împiedica dezvoltarea socială și economică a orașului.

Take Ionescu a intervenit decisiv pentru a rupe acest cerc al privilegiilor. Sprijinind inițiativa primarului Ion Bănescu, a făcut posibilă donarea a sute de hectare de teren, de către stat în favoarea Primăriei Constanța, pentru construcția de locuințe destinate românilor. Așa a luat naștere Cartierul Românesc, o realizare istorică ce a schimbat identitatea orașului și a oferit o șansă reală familiilor românești să se stabilească și să se dezvolte în Constanța.

În paralel, Take Ionescu a înțeles potențialul uriaș al litoralului Mării Negre și a sprijinit activ înființarea Stațiunii Mamaia, pe atunci o zonă mlăștinoasă și nelocuită. A alocat alte sute de hectare de teren în nordul Constanței pentru construirea unei stațiuni moderne și elegante, capabilă să atragă turiști din toată țara și din străinătate.

Mai mult, pentru a asigura accesul rapid între oraș și stațiune, Take Ionescu a alocat fonduri guvernamentale și a pus la dispoziție căile ferate ale armatei pentru construcția unui tren metropolitan. Astfel, în doar patru luni, a fost realizată linia ferată Constanța–Mamaia, un proiect de infrastructură spectaculos pentru acea vreme, care a legat orașul de noua stațiune și a impulsionat turismul pe litoralul românesc.

Toate aceste realizări nu sunt întâmplări izolate, ci parte a unei viziuni coerente de modernizare a Dobrogei. Take Ionescu a considerat această regiune un simbol al integrării naționale și al progresului, iar acțiunile sale au rămas fundamentale pentru dezvoltarea sa ulterioară.

Take Ionescu, pe numele său real Dumitru Ioan, s-a născut într-o familie modestă de negustori din Ploiești. Fără avere, fără relații influente, dar cu o inteligență sclipitoare și o voință de fier, a reușit să-și construiască o carieră politică de excepție. Orator desăvârșit, supranumit „Gura de Aur”, a fondat Partidul Conservator Democrat, primul partid de opoziție reală din România, și a devenit o voce respectată atât în țară, cât și în marile capitale europene.

Exilat la Paris după ocuparea Bucureștiului din 1916, a condus Consiliul Național al Unității Române și a pregătit, din umbră, marile negocieri de la Conferința de Pace de la Paris (1919–1920). Alături de Regina Maria, a fost considerat unul dintre cei mai eficienți diplomați ai cauzei românești, influențând deciziile marilor puteri prin relații directe cu lideri precum Clemenceau, Poincaré, Venizelos, Pašić și lord Curzon.

Ca ministru de externe (1920–1921), a fost arhitectul Micii Înțelegeri, alianța dintre România, Cehoslovacia și Iugoslavia, concepută pentru a proteja noua ordine teritorială europeană. A fost numit prim-ministru în decembrie 1921, dar guvernul său a fost demis, în ianuarie 1922, după doar câteva săptămâni, o nedreptate istorică, semnalată inclusiv de contemporani precum Nicolae Iorga.

A murit în același an, în străinătate, dar a fost plâns de o întreagă națiune. Regele Ferdinand l-a omagiat cu recunoștință pentru „marile servicii aduse țării și Coroanei.”

Take Ionescu rămâne unul dintre cei mai străluciți diplomați ai României moderne, un om care a prevăzut mersul istoriei și a acționat pentru binele național. Prin tot ce a făcut pentru România – și mai ales pentru Dobrogea – el și-a câștigat locul între marile conștiințe politice ale neamului nostru. Constanța, Mamaia și toată Dobrogea îi datorează mult mai mult decât o stradă sau o placă comemorativă: îi datorează o identitate.

‼️Un aspect inedit… Take Ionescu a fost cel care, la înmormântarea primarului Ion Bănescu, a promis solemn că memoria acestuia nu va fi uitată. Și s-a ținut de cuvânt. Prieten apropiat al marelui sculptor Dimitrie Paciurea, Take Ionescu a intervenit personal și a cerut realizarea bustului comemorativ, pe care l-a supravegheat atent pe tot parcursul execuției. Paciurea a finalizat lucrarea în doar un an, un gest de respect între oameni care înțelegeau ce înseamnă onoarea și recunoștința.

În contrast, Primăria Constanța a lăsat bustul fără soclu timp de patru ani, tergiversând ridicarea monumentului din lipsă de voință și asumare. Bustul a rămas depozitat, în așteptare, în timp ce orașul își uita unul dintre cei mai mari primari.

Doar Take Ionescu a dus lucrurile până la capăt. A alocat fonduri, a presat autoritățile și a insistat ca monumentul să fie finalizat. Datorită lui, Constanța a reușit, în cele din urmă, să-i ofere lui Ion Bănescu locul pe care îl merita în conștiința publică.