Reporter

26/09/2025

25/09/2025

‼️Istoricul Octavian Ticu din Chișinău participă, în perioada 25–27 septembrie, la Conferința Internațională Pontica, eveniment organizat și găzduit tradițional de Muzeul de Istorie Națională și Arheologie din Constanța 📜🇹🇩.

Vineri, 26 septembrie, ora 11:00, el va prezenta, în cadrul proiectului său de cercetare dedicat personalităților basarabene din Dobrogea, comunicarea științifică:

„Mihail Coiciu (Koiciu) (1842–1914): Istoria unui basarabean în Dobrogea românească”

PRIMAR al Constanței timp de 8 ani, Mihail KOICIU, a ajuns în Dobrogea odată cu valurile de români persecutați de autoritățile RUSEȘTI în Basarabia. Educația și spiritul său civic l-au propulsat rapid în viața publică a Constanței, iar în ultimele decenii ale secolului al XIX-lea a devenit una dintre figurile emblematice ale administrației locale. Timp de aproape opt ani, în mai multe mandate, Coiciu a condus orașul cu energie și viziune, într-o epocă în care Constanța se transforma dintr-un târg oriental într-un port modern al României.

Unul dintre marile proiecte ale mandatului său a fost ridicarea Palatului Comunal, primul sediu al Primăriei construit special pentru administrația orașului. Până atunci, birourile funcționau în clădiri modeste, împrumutate sau închiriate, total nepotrivite pentru un oraș aflat în plină dezvoltare. În 1894, Consiliul Comunal a decis ridicarea unui palat administrativ în Piața 23 Noiembrie, pe locul oborului. Era un spațiu viu, colorat, unde negustorii bulgari, armeni și greci, turcoaicele și tătăroaicele gălăgioase își expuneau marfa. Alegerea acelui teren avea valoare simbolică: în locul vechii forfote orientale urma să se ridice clădirea administrației românești moderne.

Proiectul i-a revenit arhitectului Ion Socolescu, lucrările au fost executate de Ștefan Pisculici, iar decorurile interioare au fost realizate de pictorul francez August Perrier. Pe 20 noiembrie 1896, Constanța a trăit o zi de sărbătoare. În prezența regelui Carol I, s-a inaugurat Palatul Comunal. Clădirea cu două niveluri, cu fațadă elegantă și interioare ornamentate, domina vizual Piața 23 Noiembrie. Pentru constănțeni, a fost dovada intrării orașului în modernitate.

Timp de zece ani, aici a funcționat Primăria Comunei Constanța. În acele birouri s-au pus bazele infrastructurii urbane: străzi pavate, iluminat, rețele de apă, școli și spitale. Aici s-au conturat planurile de dezvoltare a portului și ambițiile turistice ale Constanței. Palatul nu era doar o clădire administrativă, ci un simbol civic. Pentru locuitori, reprezenta legătura lor directă cu administrația, locul unde se hotăra viitorul orașului.

Orașul, tot mai conectat la fluxurile comerciale internaționale, avea nevoie de un centru al comunicațiilor moderne. Transferul clădirii primăriei către poștă a fost definitivat de Ion Bănescu, iar administrația locală s-a mutat provizoriu în casa Aleon, o clădire spațioasă, dar departe de a putea servi drept sediu permanent pentru primărie. Această mutare provizorie a reprezentat o etapă de tranziție, pentru că autoritățile constănțene pregăteau deja ridicarea unui nou și mai grandios edificiu administrativ, ceea ce avea să fie cunoscut drept Primăria Mare, actualul muzeu.

În 1906, clădirea ridicată de Mihail Coiciu și inaugurată cu un deceniu mai devreme a fost transformată oficial în Palatul Poștei. Alegerea era firească: serviciile de poștă, telegraf și telefon erau vitale pentru un oraș-port de importanța Constanței. Generații de locuitori au intrat pe ușile Palatului Poștei pentru a trimite scrisori, a folosi telegraful sau a-și plăti abonamentele telefonice.

De-a lungul secolului XX, imobilul a fost martor al transformărilor dramatice prin care a trecut orașul: războaie, schimbări de regim politic, modernizări și crize. În tot acest timp, clădirea a rămas un reper stabil, un simbol al continuității.

Astăzi, cladirea adăpostește Muzeul de Artă Populară Constanța, un spațiu cultural dedicat tradițiilor românești, cu o extraordinară misiune publică.

Istoria primei primării a Constanței este legată de două nume fundamentale: Mihail Coiciu, vizionarul care a ridicat Palatul Comunal în 1896, și Ion Bănescu, cel care, un deceniu mai târziu, a definitivat transferul către Poștă și a mutat provizoriu administrația în casa Aleon, punând bazele viitoarei Primării Mari. Destinul clădirii reflectă transformările orașului: de la târg otoman, la oraș modern românesc, apoi la centru al comunicațiilor naționale și, astăzi, la spațiu cultural. Moștenirea lui Coiciu și Bănescu rămâne vie, nu doar în cartierele care le poartă numele, ci și în această clădire-simbol care continuă să domine Piața Ovidiu.

Pe lângă multe fapte filantropice, Mihail Coiciu a lăsat prin testament 40.000 lei și un teren pentru o școală la Anadolchioi, însă aceasta a fost construită abia după aproape 20 de ani… și-a donat întreaga avere Ateneului Român, iar prin sprijinul dat veteranilor de război pentru loturi de case a luat naștere cartierul care astăzi îi poartă popular numele, Coiciu.

24/09/2025

O poveste de DRAGOSTE, una dintre cele mai triste povești din istoria Constanței. Corneliu Coposu și Arlette un exemplu de sacrificiu și iubire reciproc, despre destinul lor și legătura cu faimosul Hotel Francez, fosta Vilă Regnier din Constanța.

“Stalin și poporul rus fericire ne-au adus!”

DOAR 5 ani din cei 24 de ani de căsnicie au trăit împreună Corneliu Coposu și Arlette. Cununia lor, pe 24 octombrie 1942, cu Iuliu Maniu ca naș, părea începutul unei vieți senine. Dar în 14 iulie 1947, la Tămădău, Corneliu a fost arestat și despărțirea i-a condamnat la tăcere.

Ani la rând, nu au știut nimic unul despre celălalt. Doar câteva scrisori rătăcite, zvonuri și speranța au ținut vie o iubire ce a învins timpul și suferința.

În dimineața unei zile de vară, pe 13 iunie 1950, Arlette a fost și ea arestată, iar după un proces simulat a fost condamnată la 20 de ani de închisoare pentru “spionaj în favoarea Franței și crimă de înaltă trădare”. A fost eliberată după 14 ani, slăbită și grav bolnavă.

L-a reîntâlnit pe Corneliu Coposu pe 28 aprilie 1964, ziua în care acesta s-a întors din domiciliul obligatoriu. Au mai fost împreună doi ani și jumătate, până când, în a treia zi de Crăciun a anului 1966, după o lungă suferință, Arlette Coposu s-a stins din viață cu demnitate.

Trista poveste a familiei lui Arlette este strâns legată de istoria Hotelului Francez, fosta Vilă Regnier, așa cm reiese din relatările doamnei Flavia Coposu și ale domnului Cristian Fulger, nepotul lui Arlette. Este o poveste fascinantă, pe care o redăm mai departe.

Tatăl lui Arlette, Ion Marcovici, provenea dintr-o familie de sârbi românizați, s-a născut la 11 iulie 1878, la Focșani, și a decedat la 7 august 1957, la București. A fost general în armata română și, după 1918, a răspuns chemării de a merge în provinciile alipite, acceptând să conducă Corpul de grăniceri din Chișinău. A locuit acolo până la pensionare, iar Arlette și-a terminat liceul și studiile superioare la Chișinău.

După pensionare, familia Marcovici s-a mutat înapoi la Constanța, unde soția sa a moștenit Hotelul Francez.

Mama lui Arlette, Jeanna Huser, era de origine franco-elvețiană, născută pe 19 mai 1894 și decedată pe 16 mai 1947. Bunicul ei, Joseph Husser, lucra la Consulatul Elveției din Odesa și avea un bun prieten grec, proprietarul magazinului “La Fayette”. Joseph s-a născut la 16 decembrie 1849 și a decedat la 9 februarie 1909, iar soția sa, Marie, provenea dintr-o familie cu o afacere de succes în industria inului.

Marie și Joseph Husser s-au cunoscut la Odesa și s-au căsătorit. Joseph, descris de Flavia Coposu drept un om original și cam excentric, a câștigat într-un joc de cărți Hotelul Francez din Constanța, aflat pe malul mării și frecventat de aristocrația română. Deși hotelul a decăzut treptat, el a rămas un loc de referință.

Jeanna Huser și Ion Marcovici au avut trei fete: Arlette (n. 5 mai 1915, d. 27 decembrie 1966), France (n. 2 septembrie 1917, d. 20 aprilie 1958 la închisoarea Văcărești) și Antoinette (n. 12 septembrie 1922, d. 28 ianuarie 2000). Arlette mai avea și o soră vitregă, Odette, talentată violonistă, căsătorită cu actorul Mircea Balaban, care a trăit la Paris.

După retragerea din activitate a generalului Marcovici, familia s-a ocupat de hotelul moștenit de Jeanna, afectat în Primul Război Mondial și refăcut cu eforturi mari de Marie Husser. Jeanna a preluat hotelul și a reușit să scape de ipoteci datorită pensiei mari a soțului său.

În primăvara anului 1941, Corneliu Coposu a întâlnit-o pe Arlette la Hotelul Francez și s-au căsătorit pe 24 octombrie 1942. Însă, pe 14 iulie 1947, Corneliu a fost arestat, iar Arlette a fost evacuată din casa lor. În 1950, ea și sora sa France au fost arestate și condamnate pentru spionaj.

Arlette a murit pe 27 decembrie 1966, la vârsta de 51 de ani, iar sora ei, France, a decedat la 35 de ani în închisoare. Sora vitregă, Odette, a trăit până la 100 de ani. Nepotul lui Arlette, Cristian Fulger, a emigrat în Germania în anii ’80, iar în anii ’90 a ajutat la promovarea PNȚCD în Occident, la rugămintea lui Corneliu Coposu.

Astfel, aceasta este una dintre poveștile triste ale Constanței, ce surprinde istoria familiei lui Arlette, soția lui Corneliu Coposu.

23/09/2025

23/09/2025

23/09/2025

‼️A mai ,,apărut,, o fotografie cu “Fata pe Tobogan", un bronz, Ada Geo Medrea, unul din multele monumente azi dispărute din Constanța.

Sculptorii Ada şi Cornel Medrea şi‑au transpus iubirea în faimoasele opere de pe litoralul românesc. “Legenda Mamaiei” va fi singurul monument de for public realizat de ambii sculptori, odată, a înfrumuseţat cadrul arhitectural al Mamaiei.

Cornel Medrea va realiza în perioada anilor 1959‑1964 o pleiadă de sculpturi monumentale, începând de la ansamblul monumental aflat pe faleza Constanţei, Pescarii, şi continuând cu alegoriile celebrând forma feminină: Nufărul, Primăvara, Maternitate, Răsărit de soare, Sirenă şi Delfin.

Ada Geo realizează simbolul Mamaiei, o tânără fată cu alură sportivă, care întâmpină turiştii cu o invitaţie la sporturi estivale. Frumosul Timonier priveşte necontenit către mare, până în ziua de astăzi, în faţa Muzeului Ion Jalea din Constanţa. Feminitatea a căpătat, prin dalta sculptoriţei, forma gracilelor Melancolie, Prietenie şi Naiadă…

21/09/2025

TRAGEDIA bricului „Mircea” s-a petrecut în 1944, la Galați, aviația rușilor bolșevici a BOMBARDAT și incendiat unul dintre cele mai importante simboluri ale României. Din punct de vedere militar, atacul nu avea justificare: nava fusese retrasă din serviciu, era lipsită de orice valoare strategică, mai era folosită pe post de infirmerie și avea marcajele aferente. Alegerea ei ca țintă reflectă intenția clară a rușilor de a lovi în simboluri, nu în capacități de luptă.

Construit la Londra în 1882, bricul „Mircea” fusese vreme de peste șase decenii școala plutitoare a marinarilor români. Pe puntea sa au învățat mii de tineri, care și-au însușit nu doar tehnica navigației cu pânze, ci și valorile disciplinei și ale datoriei față de patrie. În imaginarul colectiv, corabia devenise un reper al identității maritime și o punte între tradiția românească și modernitatea europeană.

Velierul nu a avut nicio șansă. Exploziile l-au zguduit din temelii, lemnăria veche a luat foc imediat, catargele au cedat, iar pânzele s-au aprins ca niște torțe. Martorii au descris scena ca pe o moarte ritualică: nava, deși lipsită de apărare, a pierit cu demnitate, s-a desprins de mal, scufundându-se în Dunăre după ce a ars ca un rug imens. A fost execuția unui simbol.

Într-un sens mai profund, tragedia bricului „Mircea” confirmă avertismentul lui Mihai Eminescu, care nota în secolul al XIX-lea că „Rusia voieşte să mistuiască poporul român.” Distrugerea velierului, lipsit de valoare militară, dar încărcat de memorie, ilustrează tocmai această dorință de a anula nu doar teritoriul, ci și reperele spirituale și culturale ale românilor.

Distrugerea Bricului Mircea se înscrie într-o practică frecventă a războaielor, vizarea obiectivelor cu valoare simbolică pentru a submina moralul colectiv.

Memoria nu a fost înfrântă. Din 1939, România avea deja un nou velier-școală, construit în Germania, care a preluat numele „Mircea”. Această navă a devenit purtătoarea moștenirii, continuând să formeze marinari și să ducă mai departe spiritul înaintașului distrus. Astfel, tragedia din 1944 nu a reușit să rupă continuitatea, ci doar să o marcheze cu o rană.

Astăzi, privind în urmă, putem spune măcar, că bricul „Mircea” a pierit în LUPTĂ nu în umilință. A ars, s-a scufundat, dar nu a ajuns lemn de foc într-un „Sovrom” agricol, așa cm au fost sortite alte simboluri. Și-a încheiat existența ca un adevărat monument național, purtând până în ultima clipă DEMNITATEA unei nave care formase mii de marinari și care a fost parte vie din istoria militară a României.

Bricul „Mircea” a înfruntat cele mai aprige furtuni, a traversat mari și oceane, a murit EROU dar mai important ca orice… NU s-a predat niciodată.

Jean Bart despre Mircea… ,,Acei îndrăzneți marinari, astăzi bătrâni încovoi­ați, au rămas în străfundul minții mele așa cm i-am găsit atunci: agățați în catarge, ca pisicile pe scara de frânghie, u*i până la piele, suspendați deasupra abisului, la capătul vergilor, strângând între dinți cuțitul de gabier, luptând îndârjiți cu pânza rebelă care se zbătea în urletul furtunii…”



Fotografie din 1892…