https://www.facebook.com/121185680923315/

Povești vindecătoare -Marius Predoi consilier integrativ Nlp, Craiova (2025)

17/06/2025

Răscrucea și Busola de Aur
Povestea a doua din seria Busola de Aur

(O poveste vindecătoare despre alegere, greșeală și întoarcerea la sine)

A fost odată un călător care rar știa pe unde să meargă. Nu pentru că n-ar fi avut inimă, ci pentru că îi era teamă să greșească drumul.
Aștepta ca cineva să vină și să-l îndrume.
„Aici e bine. Acolo e greșit.”
Alteori se pregătea să plece luni întregi, făcând planuri, calcule, vise…
Doar ca într-o zi să se ridice brusc, fără motiv, și să plece pe primul drum, altul decât ce își propusese.
Și alteori…pur și simplu mergea pe drumul pe care mergeau alții.
Nu întreba unde duce, doar spera că acolo va găsi ce caută.
Până într-o zi… când drumul l-a dus într-o pădure tăcută.
Frunzele nu foșneau, cerul nu se vedea.
Și în fața lui… s-a deschis o răscruce.
Trei drumuri. Niciunul clar.
A privit în stânga – părea sigur.
A privit în dreapta – părea frumos.
A privit înainte – părea gol.
Și în pieptul lui, iar a apărut acea voce:
„Dacă aleg greșit?”
A vrut să aștepte.
A vrut să se întoarcă.
A vrut să întrebe pe cineva. Dar nu era nimeni.
Și atunci… din marginea pădurii… a apărut Corvianul.
Trup de lumină întunecată, aripi de fum viu, ochi de oglindă profundă.
Îl mai întâlnise odată… în Camera Uitării din Castelul Interior.
„Nu are cm să-ți spună nimeni ce drum e bun,” spuse Corvianul.
„Fiecare merge pe drumul lui. Doar tu știi pe ce drum vrei să mergi.”
„Alegi destinația, studiezi harta, stabilești direcția, te orientezi și pornești. Uneori greșești. De asta e important să te oprești din când în când, sa vezi unde ești și să corectezi direcția. Dar ca să ajungi acolo…trebuie să alegi și să pornești. “
Călătorul a oftat.
A privit din nou drumurile.
Mersese atât de mult îndrumat de alții încât nu mai știa care era destinația lui.
Dar ceva în pieptul lui s-a aprins ușor.
Era Busola de aur.
Nu arăta încotro. Arăta spre el.
Spre inima lui tăcută.
Corvianul s-a așezat pe o ramură de piatră… și i-a spus:
✨ Cele 5 adevăruri ale Răscrucii
1. „E firesc să aștepți ghidare. Dar adevărul nu vine din afară.”
Vine din acel loc tăcut din tine, unde nimeni nu poate minți.
2. „Pregătirea excesivă și impulsivitatea sunt două fețe ale aceleiași frici.”
Teama de alegere. Teama de responsabilitate.
3. „E firesc să greșești. Este inevitabil. Dar cu fiecare greșeală vei învăța să alegi mai bine.”
Dar greșeala nu e sfârșitul. Busola de Aur te readuce mereu la tine.
4. „Să urmezi drumul altora nu e alegere. E abandon.”
Drumul tău poate fi diferit. Poate fi tăcut. Dar e viu.
5. „Curajul nu înseamnă să știi ce faci. Ci să pășești fără garanții, dar cu prezență.”
Călătorul a rămas tăcut.
Nu avea răspunsuri.
Dar avea în pieptul lui o direcție.
A închis ochii… și Busola a vibrat ușor.
Nu spunea: „stânga” sau „dreapta”.
Spunea:
„Acum. Alege. Tu.”
A ales destinația. A studiat harta. S-a orientat și a pășit.
Poate pe drumul greu.
Poate pe drumul greșit.
Dar pe drumul ales de el.
Și Corvianul a șoptit, înainte de a pleca:
„Nu toate răscrucile sunt acolo ca să alegi bine.
Unele sunt acolo doar ca să alegi.
Și să-ți aduci aminte că întotdeauna…poți reveni la tine.
Pentru că Busola nu minte.”
De atunci, călătorul nu s-a mai temut de a greși.
A mers cu încredere, nu cu certitudine.
Cu Busola lui, nu cu harta altora.
Povești vindecătoare

16/06/2025

Busola de aur
Povestea întâi din seria Busola de aur

(O poveste vindecătoare despre oprire, recunoaștere și libertate interioară)

A fost odată un călător care nu rămânea niciodată prea mult într-un loc.
La început totul părea bine — pașnic, cald, promițător.
Dar curând, apăreau fricțiuni… neînțelegeri… conflicte.
Și atunci călătorul își strângea lucrurile și pleca.
Nu spunea nimic. Doar tăcea. Își făcea bagajele și pleca în alt loc.
Și în tăcerea lui, își spunea:
„Nu e locul potrivit…Nu sunt înțeles… Nu pot sta aici. Va fi mai bine în altă parte.”
Și o lua de la capăt.
Un drum nou. O speranță nouă.
Până când, din nou, ceva se rupea.
A trecut prin sate, munți, cetăți, fără să își găsească locul.
Peste tot era aceeași poveste.
Pleci când doare. Pleci când e greu. Pleci când nu mai e control. Nu e locul tău aici.
Până într-o noapte cu cer fără stele și vânt tăcut.
În acea noapte călătorul a știut: nu mai există nicăieri altundeva.
Nu a apucat bine să aibă acest gând când dintr-o ceață joasă, a apărut un castel.
Rece. Vechi. Cu ferestre oarbe.
Un loc în care nimeni nu vine… decât atunci când nu mai are unde să meargă.
La intrare era scris pe o piatră :
„Aici locuiește ceea ce ai refuzat să simți.”
Călătorul a intrat.
După trepte reci și culoare prăfuite s-a oprit în fața unei uși simple unde simțea că inima îi amintește ceva uitat.
Camera era rotundă iar în mijloc, pe un scaun vechi, stătea o siluetă mică… încovoaiată.
Cu ochii în pământ. Umeri căzuți. Inimă strânsă. Călătorul s-a uitat mai atent și a văzut ca era chiar el.
Dar nu cel de acum.
Era partea din el care, de fiecare dată când era durere, spunea:
„E prea mult pentru mine… Cineva trebuie să mă salveze… Nu pot singur…”
Din umbrele tavanului a coborât o creatură stranie și blândă:
un Corvian – cu trup de lumină densă și aripi din fum viu.
Ochii lui erau două oglinzi negre care vedeau fără să judece.
Corvianul s-a așezat între călător și Sinele Victimă și a scos o cărticică în care erau scrise 5 adevăruri:
1. „Durerea ta e reală. Dar neputința nu mai e adevărul tău.”
Fiindcă poți simți durerea fără să fii definit de ea.
2. „Nu ai nevoie să fii salvat. Ai nevoie să te recunoști și să te accepți.”
Fiindcă nimeni nu te poate salva de ceea ce refuzi să vezi.
3. „Lumea nu e împotriva ta. E doar confuză în propriile bătălii.”
Și tu nu trebuie să te confunzi cu haosul lor.
4. „Este normal și inevitabil să greșești. Dar o greșeală te va învăța să alegi mai bine.”
Vei primi un dar: Busola de Aur. Ea îți va arăta mereu drumul înapoi la tine.
5. „Nu mai reacționa. Alege. Tu ești cel care decide. Nu există decizii bune, există deciziile cele mai potrivite pentru tine.”
Pentru că puterea nu vine din control, ci din alegere conștientă.
Călătorul simțea cm ceva în el se dezlipește…
ca o mască veche care se topește în lumină.
Sinele Victimă l-a privit pentru prima dată și a zâmbit.
Corvianul a scos dintr-un săculeț pe care îl purta cu el un obiect.
O Busolă de Aur.
Nu indica nordul.
Indica adevărul viu, direcția destinului său.
Călătorul a atins-o și în clipa aceea totul s-a luminat.
Pe spatele busolei era scris:
„Nu ești victima poveștii tale.
Ești autorul ei.”
Corvianul s-a înălțat încet…
Și a spus, înainte de a dispărea:
„Când îți vei simți inima rătăcită,
pune mâna pe piept și întreabă busola:
«Care este direcția mea?»
Și ea îți va răspunde.
Nu in cuvinte.
Ci cu ghidare.”
De atunci, călătorul a mers pe drumul lui.
Nu pentru că totul era simplu…
Ci pentru că, în sfârșit, el alegea drumul, oricât de greu.
Oriunde mergea, știa:
Greșelile nu sunt înfrângeri. Sunt pași.
Lumea nu e o capcană. E un drum.
Iar puterea lui nu era în control… ci în alegere.
Și, în tăcerea dinaintea deciziilor grele,
busola vibra ușor în piept.
Și arăta mereu direcția destinului lui.

Povești vindecătoare

25/05/2025

Semințele încrederii- despre încrederea în sine

Povestea a cincea

Arborele cu frunze de aur

Tema: încrederea care se regenerează, care învață să rămână în viață chiar și în gol.

Era odată un copac tânăr, crescut dintr-o sămânță de lumină, în inima unei păduri liniștite.
Era primul lui an de viață, și fiecare frunză care îi crescuse pe ramuri îi părea un miracol.
Nu erau frunze obișnuite — le simțea strălucind în soare, tremurând în adierea vântului, colorate într-o nuanță caldă, aurie, care părea că vine dinlăuntrul lor.
Copacul își iubea frunzele.
Le număra dimineața.
Le asculta noaptea.
Și în fiecare zi, simțea că e viu pentru că le avea.
Pe măsură ce treceau lunile, păsări se așezau pe crengile lui, fluturi se odihneau printre frunze, iar el creștea cu o bucurie tăcută, convingându-se că așa va fi mereu.
Dar, într-o zi de toamnă, ceva s-a schimbat.
Aerul a devenit mai rece.
Lumina s-a retras mai devreme.
Iar una dintre frunzele lui s-a desprins.
A plutit lent… și a căzut la pământ.
Copacul a încremenit.
A privit locul gol de pe ramură.
A simțit vântul intrând unde fusese protejat.
Apoi încă o frunză a plecat.
Și încă una.
Panica a început să-i urce din rădăcini până în vârf.
„Ce se întâmplă cu mine?”
„Ce pierd?”
„Ce rămâne din mine, dacă frunzele se duc?”
A încercat să le țină.
A strâns crengile.
Dar frunzele cădeau, oricum.
Toamna l-a golit.
Iar iarna l-a înghețat.
Și, pentru prima dată, a cunoscut frigul.
Singurătatea.
Golul.
A rămas așa luni întregi.
Cu ramuri goale.
Cu vânt printre oase.
Cu păsări plecate.
Și nimeni nu s-a mai oprit lângă el.
Dar, în acea tăcere, ceva a început să se miște.
Nu în vârfuri.
Ci adânc.
În întunericul cald al rădăcinilor.
Nu era lumină.
Dar era viață.
O viață care nu se vede, dar care nu încetează niciodată.
A simțit că nu e pierdut.
Ci că era în așteptare.
Nu mort.
Ci adunat în sine.
Într-un fel nou, tăcut, răbdător.
Și într-o dimineață, a simțit din nou căldura.
Nu mare. Nu bruscă.
Dar reală.
Și din ea, a apărut un mugure.
Apoi doi.
Apoi zeci.
Frunzele au revenit.
Nu aceleași.
Dar vii.
Poate mai simple.
Poate mai clare.
Poate mai adevărate.
Și atunci a înțeles.
Că nu frunzele îl făceau întreg.
Ci faptul că putea să le lase să plece…
și totuși să rămână el, până ieșeau altele. Copacul a zâmbit către soare împăcat cu sine însuși.
A învățat să se bucure de primăvară, de muguri, de raze, de cântul păsărilor și de fluturii care îi atingeau ramurile ca niște gânduri ușoare.
A învățat să primească vara, plină, rotundă, cu viața forfotind în jur.
Să accepte toamna, tristă uneori, dar necesară.
Și să stea în iarnă, nu ca o pedeapsă, ci ca o promisiune.
Că primăvara vine după iarnă.
Întotdeauna.

Povești vindecătoare.

25/05/2025

Seria Semințele încrederii - despre încrederea în sine

Povestea a patra

Omul care mormăia singur

Într-un sat vechi, pierdut între păduri și dealuri, trăia un bărbat ciudat.
Nimeni nu-i mai știa numele.
Unii îi spuneau „cel care mormăie”, alții doar „nebunul din capătul satului”.
Vorbea singur. Încet.
Mormăia. Cuvintele lui curgeau ca frunzele toamna: răsucite, căzute, uneori fără sens.
Oamenii treceau pe lângă el și oftau:
„Iar a început cu poveștile lui…”
„Nu mai are nimeni timp pentru asta.”
Copiii îl ocoleau.
Tinerii îl ignorau.
Și chiar cei bătrâni, care poate îl ascultaseră cândva…
se săturaseră de răbdare. Nu părea să aibă încrederea de a spune ceva cu toate ca avea mii de gânduri și de idei.
Așa că omul…
a tăcut.
Nu din răzbunare.
Ci dintr-un fel de înțelepciune a tăcerii.
Și totuși… în fiecare zi…
se așeza pe banca din fața casei lui și mormăia în barbă.
Nu pentru alții.
Pentru el.
Pentru lucrurile pe care le știa.
Pentru adevărurile care n-aveau glas.
Și-așa au trecut ani.
Până într-o toamnă grea…
când peste sat s-a abătut o criză:
râul s-a uscat, hrana s-a împuținat, și nimeni nu mai știa ce să facă.
Sfatul satului era împărțit. Cei tineri certau pe cei bătrâni.
Se vorbea mult.
Dar nimeni nu asculta.
Într-o zi, a sosit în sat un străin.
Un bărbat înalt, cu o haină lungă și o privire adâncă.
Unii ziceau că e magician.
Alții că e doar un rătăcitor.
Străinul i-a ascultat pe toți dar fără să găsească o soluție.
Și într-o zi, când pierduseră orice speranță, uitându-se peste piață a zărit ochii bătrânului.
În privirea lui… a văzut un licăr de ceva viu.
S-a apropiat.
I-a zis:
„Ai ceva de spus?”
Omul l-a privit.
A deschis gura.
Și… s-a poticnit.
Cuvintele i se opreau în gât…
ieșeau strâmbe…
încărcate de prea multă tăcere.
Mulțimea a început să râdă.
„Iar începe…”
„Iar mormăie…”
Dar străinul a ridicat o mână și a spus:
„Liniște.”
„Să ascultăm.”
„Fiecare sunet e o piatră dintr-un pod. Dacă lipsesc, nu ajungeți nicăieri.”
Și oamenii… au făcut liniște.
Și bătrânul… a început.
Încet.
Sunet cu sunet.
Un „aaa”
Un „cu…”
Un „…m…”
Și între acele sunete…
se năștea o soluție.
Un adevăr.
O înțelepciune uitată.
Spunea cm să schimbe albia râului.
Cum să curețe izvoarele.
Cum să lucreze împreună, fără să se calce în picioare.
Și cu fiecare cuvânt…
oamenii nu doar îl ascultau.
Îl simțeau.
Și satul a fost a ieșit din criză.
Nu peste noapte.
Dar cu mâinile celor care au învățat din nou să asculte.
Și cu vocea celui care n-a uitat să vorbească, chiar când nimeni nu-l asculta.
După aceea…
oamenii veneau la el din sate vecine.
Îi cereau soluții, îl ascultau cu răbdare și atenție iar vocea devenea mai clară. Le zâmbea blând și împărtășea prin cuvânt părți nespuse din interiorul lui.
Iar ei îl ascultau căci fiecare cuvânt era un crâmpei de înțelepciune.
Povești vindecătoare

23/05/2025

Seria Semințele încrederii -povești despre încrederea în sine.

Povestea a treia

„Podul din lemn și fir de lumină”

Despre încrederea de a păși în necunoscut

Într-un sat mic, ascuns printre munții de la marginea lumii, timpul părea să curgă altfel.
Casele erau din piatră veche, drumurile din pământ bătătorit, iar oamenii își duceau viața fără grabă, cu gesturi învățate de la bunici și întrebări care nu mai aveau nevoie de răspuns.
Demult, satul fusese legat de lume printr-un pod.
Un pod lung, de lemn, care trecea peste o prăpastie adâncă și curbată, unde vântul urla iarna și se juca vara printre stânci.
Dar podul căzuse — cu mult înainte ca tânărul din poveste să se fi născut.
Oamenii încercaseră o vreme să îl refacă… apoi tot mai puțin… apoi deloc.
„Nu se poate.”
„E prea riscant.”
„E prea greu.”
„Ne descurcăm și așa.”
Și viața a continuat.
Fără ieșire.
Fără întoarcere.
Doar cu muntele pe toate părțile și prăpastia în față.
Tânărul crescuse cu povești despre lumea de dincolo.
Despre orașe, câmpii nesfârșite, mare, stele pe care le vezi altfel.
Dar tot ce știa despre acea lume era de dincolo de margine.
Dincolo de podul căzut.
Dincolo de acel gol între lumi, tăcut, adânc, de netrecut.
El urca aproape zilnic până la marginea prăpastiei.
Stătea acolo, cu mâinile în buzunare, uneori cu lemn în spate, alteori doar cu gândurile.
Dincolo se vedeau oameni.
Se auzeau uneori râsete, un clinchet de clopot, o viață cu alt ritm.
Tânărul stătea pe marginea prăpastiei și se întreba cm ar fi să ajungă acolo.
Dar în fiecare zi, gândul se lovea de același zid:
„E imposibil să-l construiesc singur.”
Se gândea la planuri. La unelte. La formule. La drumuri ocolite.
Dar nu se apuca.
Pentru că nimic nu părea să fie de-ajuns.
Până într-o noapte, când a visat un copac uriaș, cu trunchiul culcat pe pământ, undeva într-o poiană tăcută.
Crengile erau groase, scoarța părea moale, aproape caldă.
Și în vis, ceva îl chema. Nu cu glas, ci cu o liniște care cerea apropiere.
Dimineața, tânărul s-a ridicat și, fără să-și explice de ce, a pornit spre pădure.
A mers ore în șir, până când l-a găsit: același copac din vis, cu lemn bun de lucrat, plin de liniște și răbdare.
Și atunci, din tăcerea aerului, a coborât o pasăre.
Mică, cu penaj alb și auriu în puf, cioc subțire și o singură pană verde care îi cădea într-o parte, ca o frunză.
A venit fără zgomot, s-a apropiat de el și a lăsat ceva în iarbă: un fir subțire, de lumină translucidă, care vibra ușor la atingerea vântului.
Tânărul l-a ridicat și pentru prima dată… a simțit că poate începe.
A tăiat primele scânduri din lemnul copacului.
Nu multe.
Doar atât cât să facă un început.
Și le-a legat cu firul de lumină.
Nu părea că le ține… și totuși… le ținea unite.
Apoi a revenit, zi după zi.
A lucrat în tăcere.
Fără să mai caute planuri perfecte.
Fără să aștepte momentul ideal.
Doar punând, bucată cu bucată, fiecare frică în lemn.
Fiecare ezitare în nodurile dintre scânduri.
Fiecare speranță în firul acela subțire, care părea aproape viu. Zilele au devenit săptămâni iar săptămânile au devenit luni. Tânărul nu se mai gândea la un pod peste prăpastie ci unde să pună următoarea scândură.
Iar într-o dimineață, podul a fost gata.
Cu tremur, cu genunchi moi, cu inima în piept, dar și în tălpi, a trecut pe pod în cealaltă parte.
Nimeni nu s-a mirat.
Pentru ceilalți, era doar un tânăr care a traversat un pod de lemn.
Dar pentru el…
fiecare scândură era o parte din sine.
Fiecare pas… o luptă cu acel „nu știu cum”.
Fiecare metru… o victorie fără aplauze, dar cu respirație.
Fiecare fir…un semn de credință.
A atins lemnul cald.
A simțit vibrația firului de lumină, încă acolo.
Și a știut:
Încrederea nu e o siguranță.
E o alegere repetată.
E mersul fără garanție.
E podul care pare imposibil până începi.
Și firul care, deși pare slab, te ține.

Povești vindecătoare.

23/05/2025

Fântâna care și-a pierdut vasul

Poveste despre ieșirea din rolul de salvator și primirea susținerii

La marginea unei păduri, într-un sat liniștit, trăia o femeie despre care se spunea că are darul de a-i vindeca pe ceilalți doar cu prezența ei.
În curtea casei, avea o fântână veche, cu apă rece și curată, adâncă și mereu vie.
Lângă ea, ținea un vas mare de lut, pe care îl umplea zi de zi, ca trecătorii să poată bea din el oricând aveau nevoie.
Nu oferea doar apă.
Ci și vorbe bune. Mângâiere. O liniște pe care oamenii o simțeau până în oase.
Știa să asculte fără să întrerupă.
Știa să atingă fără să judece.
Și știa să stea lângă cineva în durere fără să încerce să o repare.
Toți o iubeau.
Pentru că dădea. Dădea mereu.
Din apă. Din timp. Din ea.
Dimineață după dimineață, cobora lanțul în fântână, umplea vasul și îl lăsa acolo.
Trecătorii veneau, beau, plecau.
Unii se opreau o clipă, alții nici atât.
Dar vasul… se golea mereu.
Ani la rând, femeia nu s-a oprit.
Nu s-a întrebat dacă mai are din ce dărui.
A crezut că așa e firesc: ea să umple, ceilalți să ia.
Până într-o zi, când a simțit o oboseală grea, care nu trecea cu somn, cu ceai sau cu liniște.
S-a ridicat cu greu și a mers spre fântână.
A luat lanțul în mâini și l-a tras — dar lanțul s-a rupt.
Vasul cu care aducea apa din adânc… nu mai era acolo.
Fântâna era întreagă.
Apa — adâncă și vie — aștepta, ca întotdeauna.
Dar fără vas… nu avea cm s-o mai scoată la suprafață.
Atunci femeia s-a așezat pe marginea fântânii.
Și pentru prima dată, a tăcut complet.
Nu a căutat o soluție. Nu a încercat să se ridice.
Doar a privit adâncul.
Și a înțeles.
Că a dăruit atât de mult, atât de des, încât acum, când avea nevoie, nu mai putea să își dăruiască și ei.
În următoarele zile, oamenii au venit ca de obicei.
S-au uitat spre vas. Era gol.
Unii au întrebat din reflex: „Nu mai ai apă?”
Unii s-au mirat. Alții s-au supărat.
Dar femeia a spus simplu, cu vină:
„Nu.”
Zilele au trecut. Femeia a rămas acolo, lângă fântână.
Slăbită, dar cumva a început să accepte.
Nu mai putea da. Și nu învățase să primească. Așa că acum, nu era nimeni care să-i ofere.
Într-o după-amiază blândă, un băiețel pe care îl ajutase cândva a intrat în curte.
S-a apropiat de ea, a văzut vasul gol, a privit-o în ochi și a înțeles.
Nu a spus cuvinte mari.
Doar atât:
„Așteaptă aici.”
Și a plecat.
Când femeia a deschis ochii, a simțit că ceva s-a schimbat.
A auzit lanțul fântânii coborând. Dar nu de mâinile ei.
Cineva — sau mai mulți — coborâseră lanțul.
Iar vasul, pentru prima dată, fusese umplut de altcineva.
Lângă vas, câteva căni.
Pe margine, o pătură.
Și, într-un colț, o scrisoare.
Scrisă simplu:
„Sper că te simți mai bine azi.”
Femeia a simțit apa pe buze, în inimă, în viață.
Și a știut că nu mai e singură.
De atunci, vasul din curte nu mai e doar responsabilitatea ei.
Unii vin să bea.
Alții vin să umple.
Și din când în când, cineva o întreabă, sincer:
„Tu? Tu cm ești?”
Iar fântâna… continuă să fie adâncă.
Dar femeia nu mai coboară singură lanțul.
Acum știe că iubirea nu înseamnă doar să dăruiești fără oprire.
Ci și să permiți celorlalți să aibă grijă de tine.
Să fii văzută.
Să primești.
Să te odihnești…
fără vină.
Povești vindecătoare.

23/05/2025

Seria Semințele încrederii -povești despre încrederea în sine

Povestea a doua

Oglinda gândurilor
Poveste pentru întoarcerea acasă în sine

Era odată o femeie care trăia aproape de marginea unei păduri dese.
În casa ei mică, din lemn vechi, se afla o oglindă specială.
Nu era o oglindă obișnuită — ci una magică, care nu arăta doar chipul din afară, ci gândurile dinăuntru.
În fiecare zi, femeia se uita în oglindă.
Iar ceea ce vedea acolo se schimba… în funcție de ce simțea despre ea însăși.
În copilărie, oglinda îi arăta un chip luminos, ochi mari și visători, păr rebel, zâmbet curat.
Dar cu anii… ceva s-a întâmplat.
A început să audă, iar și iar, voci care nu erau ale ei:
„Nu ești suficientă.”
„Taci.”
„Ești prea sensibilă.”
„Nu te mai plânge.”
„Trebuie să fii tare.”
„Fii cm trebuie, altfel nu te va iubi nimeni.”
Fiecare cuvânt a lăsat o urmă pe suprafața oglinzii.
Fiecare rușine — o pată.
Fiecare frică — o crăpătură.
Până într-o zi, când femeia a privit în oglindă… și nu s-a mai recunoscut.
Chipul era șters, privirea – grea, colțurile gurii – trase în jos.
Nu mai știa cine e. Nu mai simțea frumusețe. Nici viață.
Doar judecată. Neîncredere. Oboseală.
Până într-o dimineață tăcută, când a simțit o chemare.
A mers până la izvorul ascuns printre copaci.
Apa era limpede și tăcută.
S-a aplecat să bea…
…și atunci a văzut.
În reflexia izvorului… era tot ea.
Dar altfel.
Cu trăsături clare, ochi calzi, pomeți rotunjiți de viață.
Fără vină. Fără mască. Fără străduință.
A simțit lacrimile curgând… nu de durere, ci de recunoaștere.
Aceea era ea, înainte de toate cuvintele care n-au fost ale ei.
Aceea era femeia care a fost mereu acolo.
A atins fața apei cu vârful degetelor și a înțeles.
Oglinda din casă fusese acoperită nu de praf, ci de răni nevindecate.
De ceea ce altcineva i-a spus că este.
A revenit acasă.
Și a început să curețe oglinda.
Nu cu apă, ci cu adevăr.
Zi după zi, cu blândețe, răbdare, iubire mică dar constantă.
A început să-și spună:
„Azi sunt aici.”
„Mă văd.”
„Mă aleg.”
„Nu mai port ce nu e al meu.”
„Nu trebuie să fiu altcineva.”
„Sunt frumoasă când sunt adevărată.”
A învățat să se ancoreze în noua ei identitate:
– în frumusețe, chiar dacă nu toți o înțeleg,
– în blândețe, care nu mai era slăbiciune,
– în hotărâre, care nu mai venea din frică, ci din claritate.
S-a desprins de vechea ea…
cea făcută din „nu e voie”, „nu e destul”, „nu e bine”.
Și s-a întors la ea însăși.
La femeia întreagă, simplă, senină.
Care nu mai cere permisiune să fie.
De atunci, în fiecare dimineață, se uită în oglindă.
Și dacă vede o imagine încețoșată… nu se sperie.
Știe că nu chipul s-a schimbat, ci un gând s-a rătăcit.
Și îl aduce înapoi.
Cu o întrebare blândă:
„Ești cu mine, astăzi?”
Și curăță din nou oglinda.
Cu prezență. Cu adevăr. Cu iubire.
Așa se schimbă viața ei — nu o dată pentru totdeauna,
ci în fiecare zi în care alege să se vadă cu ochii sufletului.
Povești vindecătoare.

23/05/2025

Seria Semințele încrederii -povești despre încrederea în sine

Prima poveste

Semințele încrederii

Într-un sat mic, la marginea lumii, trăia un copil căruia îi plăcea să meargă singur pe cărările ascunse de la marginea pădurii.
Nu își dorea singurătatea, dar nici nu știa cm să o alunge.
Vorbea rar, deși avea o voce caldă, frumoasă — dar simțea că nimeni nu ascultă cu adevărat.
Ori de câte ori încerca să spună ceva, cuvintele îi ieșeau nesigure, înecate în tăcerea celor din jur.
Iar în pieptul lui… nu era un gol, ci o ceață moale, confuză… o întrebare care nu prindea glas:
„Oare e ceva valoros în mine?”
Într-o zi, în timpul uneia dintre plimbările lui tăcute, a întâlnit un străin ciudat — cu o barbă deasă, o pălărie țuguiată și o haină lungă ce-i mătura pașii.
Străinul s-a oprit, l-a privit adânc în ochi — și copilul a simțit, pentru prima dată, că cineva îi vede sufletul.
Fără prea multe cuvinte, străinul i-a întins o cutie mică și i-a spus:
„În această cutie e o parte din tine.”
Atât. Și a plecat.
Cu inima plină de întrebări, copilul a deschis cutia.
Înăuntru… era o sămânță.
Mică. Modestă. Dar parcă vie.
O întrebare nouă a încolțit în sufletul lui:
„Dacă aș sădi ceva din mine… ce-ar putea crește?”
A mers până într-o poiană liniștită, unde lumina părea mai blândă.
A săpat o groapă mică… și a îngropat sămânța.
Zi după zi, a revenit. A udat locul. A îndepărtat buruienile. A vorbit cu tăcerea.
Nimic nu se întâmpla.
Prietenii râdeau de el:
„Nu vezi că n-ai pus nimic important?”
Dar copilul nu a renunțat.
A fost acolo… zi de zi. Fără dovadă. Fără aplauze.
Doar el și speranța că ceva… va răsări.
Până într-o dimineață.
Când o frunză mică a ieșit din pământ.
Strălucea ușor, ca și cm ar fi fost făcută din lumină.
Nu era o plantă oarecare.
Era începutul unei minuni.
Copilul a zâmbit.
Simțea că sămânța aceea nu fusese un cadou…
ci o oglindă.
Iar în pământ nu crescuse doar o plantă oarecare…
ci prima rădăcină a încrederii.
Nu pentru că cineva i-a spus că e valoros…
ci pentru că el n-a renunțat la el însuși.
Zilele au trecut. Apoi săptămânile. Copacul a crescut.
Trunchiul s-a înălțat spre cer, iar crengile lui au început să cuprindă razele soarelui și cântecul păsărilor.
Frunzele lui șopteau ceva…
…despre încredere, răbdare, curaj și lumină.
Era un copac magnific.
Cu rădăcinile adânc înfipte în pământ… și în sufletul copilului.
Iar pe măsură ce creștea, copilul creștea și el.
În inimă. În voce. Încredere.
Pentru că acel copac… era el.
Era partea din el care fusese mereu acolo.
Așteptând să fie sădită.
Cu răbdare. Cu iubire. Cu credință.
A început să vorbească mai clar, mai ferm. Ceilalți copiii l-au ascultat cu mirare de parcă abia atunci îl vedeau pentru prima dată. Și-a făcut prieteni deși îi plăcea în continuare să cutreiere singur pe alei liniștite.
Și ori de câte ori se îndoia de el, urca până la copac…
își punea palma pe scoarța lui caldă…
și își amintea:
„Ceea ce e adevărat în mine… are nevoie doar de timp, grijă… și să nu renunț.”
Povești vindecătoare.

22/05/2025

Corabia care a învățat să plutească

(Poveste despre vindecare de control excesiv și perfecționism)

A fost odată o corabie frumoasă, puternică, făcută din lemn de stejar vechi și bine închegat. Fusese creată pentru a face față și celor mai puternice furtuni. Căpitanul ei deși un om capabil și care navigase de-a lungul timpului prin cele mai primejdioase ape, era mereu cu ochii veșnic încordați pe orizont, mereu atent la nori, vânturi, curenți, semne. Nimic nu-i scăpa. Pentru că, odată, într-o altă viață poate, o furtună puternică l-a prins nepregătit… și de atunci, nu și-a mai permis nici măcar o clipă de liniște, nici măcar o clipă de odihnă.
Corabia plutea bine. Dar mereu cu frânele trase. Mereu cu pânzele controlate, mereu cu frânghiile strânse prea tare. Și cu cât căpitanul încerca mai mult să controleze totul… cu atât obosea mai tare. Marea nu se supunea, vântul nu asculta, cerul nu răspundea comenzilor lui. Muncea atunci și mai mult, ținea pânzele și mai atent fixate, frânghiile mai strânse, cu privirea încordată scruta cel mai mic semn la orizont. Chiar și când cerul era senin și apele erau calme, nu își permitea nici-o clipă de răgaz.
Până într-o zi… când a venit o furtună adevărată. Nu una din care să poți ieși prin calcule. Nu una care să ceară ordine. Nu una împotriva căreia să poți lupta. Ci una care cerea… abandon.
Căpitanul a luptat cât a putut. A tras, a legat, a strigat ordine în vântul care nu-l mai auzea. Și la un moment dat… a obosit. A simțit că nu mai poate. Și pentru prima dată… a cedat controlul. A căzut în genunchi pe punte, s-a lăsat în voia furtunii și a spus: „Dacă trebuie să cad… atunci fie.”
Dar corabia nu a căzut.
Când el a renunțat la control, corabia a început să danseze cu valurile. Pânzele s-au desfăcut, sforile s-au lăsat în voia vântului, și lemnul ei vechi… a făcut ce știa dintotdeauna să facă: să plutească. Cu furtuna. Nu împotriva ei.
Căpitanul stătea acolo, uimit… și pentru prima dată a simțit o liniște și o acceptare profunde. Nu pentru că totul era calm, ci pentru că în mijlocul haosului… a descoperit ceva ce nu găsise niciodată prin luptă: încredere.
Și-a dat seama că nu trebuie să controleze totul. Că nu trebuie să se bazeze doar pe el însuși. Că uneori, în loc să lupte cu vântul și valurile se putea lăsa purtat de ele. În loc să controleze corabia o putea lăsa să plutească și doar să o ghideze când și cât era necesar. Că siguranța nu vine din strânsul frânghiilor… ci din a ști că, indiferent ce vine, va putea naviga mai departe.
Furtuna a trecut. Așa cm trec toate. Și căpitanul nu mai era același. Avea același chip, dar privirea lui era alta. Una mai calmă. Mai blândă. Mai liberă. Plină de încredere, de acceptare.
Pentru că uneori, cea mai mare putere e să renunți la a controla tot… și să ai încredere că ai o corabie puternică. Că marea te ține. Că viața te duce. Că tu știi deja, undeva în tine, cm să plutești. Chiar dacă deviezi de la direcția ta din cauza vreunei furtuni, îți poți relua cursul spre destinația ta.
Și cine știe…poate uneori, furtunile ne poartă în locuri în care nu am fi ajuns niciodată, pline de nou, de frumos, de culoare, de încântare. La urma urmei, nimic nu se compară cu libertatea de a naviga oriunde dorești, de a-ți da voie să descoperi tot ce îți poate oferi marea.
Și pentru prima dată, căpitanul a trecut la cârmă cu un zâmbet pe buze, fără să stea încordat cu mâna pe cârmă ci cu mâna ușoară dar fermă. Nu a mai încercat să controleze corabia ci a fost una cu ea. Nu a mai încercat să lupte cu vântul și valurile ci s-a lăsat purtat de ele, chiar dacă uneori se abătea de la drumul drept. Și-a dat voie să se odihnească în zilele cu valuri calme și a căpătat putere să lupte în zilele cu furtună, s-a bucurat de toate lucrurile întâlnite atunci când era nevoit să devieze de la curs.
Importantă era direcția și știa ca oricând putea regla cursul spre a ajunge acolo unde își dorea.
Povești vindecătoare.

Povești vindecătoare -Marius Predoi consilier integrativ Nlp

17/06/2025

16/06/2025

25/05/2025

25/05/2025

23/05/2025

23/05/2025

23/05/2025

23/05/2025

22/05/2025

Address

Telephone

Website

Alerts

Shortcuts

Share

Category