10/07/2025
Timp de trei ani am muncit în două schimburi ca să-i cumpărăm lui Radu mașina la majorat, dar el a plecat cu ea în Germania în prima săptămână după ce a împlinit optsprezece ani.
"Să aibă și el ce au ceilalți," îmi spusese Gheorghe în seara când am hotărât să ne luăm al doilea job. "Să nu se simtă mai prejos că părinții lui nu pot să-i cumpere o mașină."
Eu luam cureațenie la școală după programa de la fabrică, Gheorghe lucra ca paznic noaptea după ce termina ziua la construcții. Venea acasă la șase dimineața, eu plecam la șapte. Ne vedeam doar în weekend, obosiți amândoi, dar cu gândul la bucuria de pe fața lui Radu când avea să primească cheile.
Trei ani am trăit așa. Trei ani în care am numărat fiecare ban, am renunțat la orice plăcere, ne-am îmbrăcat în haine second-hand și am mâncat ciorba de cartofi mai des decât voiam să recunosc. Dar la sfârșitul fiecărei luni, când puneam banii deoparte în borcanul de sticlă din dulap, simțeam că facem ceva frumos pentru copilul nostru.
"Numai să termine liceul cu brio," îsi spuneam noi. "Să intre la facultate și să aibă mașina ca să nu depindă de nimeni."
Când Radu și-a luat permisul în clasa a XII-a, am mers împreună să alegem mașina. Un Audi A4 din 2014, second-hand dar în stare foarte bună, pe care am plătit-o cash din economiile noastre. Băiatul nostru nu-și putea ascunde bucuria. "Mulțumesc, tată! Mulțumesc, mamă! Sunteți cei mai buni părinți din lume!"
Prima săptămână după majorat, Radu venea acasă în fiecare seară zâmbind, ne povestea pe unde fusese cu mașina, ce prieteni dus, cât de mândru se simțea. Noi îl priveam fericit, simțind că toate sacrificiile valoraseră.
Doar cei care au crescut un copil știu bucuria de a-ți vedea copilul fericit și cât de departe ești dispus să mergi pentru zâmbetul lui.
Dar în săptămâna a doua, totul s-a schimbat. Radu a venit acasă cu o veste care ne-a înghetat sângele în vine: "Mă duc în Germania cu Andrei. Prietenul lui de acolo ne-a găsit de lucru la o firmă de construcții. Plec săptămâna viitoare."
"Cum adică pleci?" am întrebat eu, neîncrezătoare. "Dar facultatea? Dar planurile tale?"
"Mamă, acolo fac într-o lună cât aș face aici într-un an. În doi ani îmi fac o situație și mă întorc să îmi deschid propria afacere. E șansa vieții mele."
Gheorghe a tăcut lung, apoi a întrebat încet: "Și mașina?"
"O iau cu mine, tată. Am nevoie de ea acolo, să pot merge la muncă, să nu depind de nimeni."
În acea seară, după ce Radu s-a dus în camera lui să-și facă bagajele, eu și Gheorghe am stat pe prispa casei și am plâns în tăcere. Nu pentru banii cheltuiți, ci pentru că băiatul nostru plecase înainte să ne bucurăm măcar o lună de ceea ce construisem împreună.
"Am greșit, Gicule?" l-am întrebat pe soțul meu. "Am fost proști să ne sacrificăm pentru o mașină pe care o ia și pleacă?"
"Nu știu, Ano... Nu știu nimic în momentul asta."
O săptămână mai târziu, Radu a plecat. A urcat în Audi-ul pentru care muncisem trei ani și a pornit spre Germania cu Andrei. Ne-a pupat pe amândoi în poarta casei, ne-a promis că ne sună des și că în doi ani se întoarce.
Garajul gol din spatele casei ne amintea în fiecare zi de sacrificiile noastre și de copilul plecat. Vara aceea a fost cea mai grea din căsnicia noastră. Gheorghe s-a apucat să bea mai mult decât de obicei, eu am început să iau pastile ca să pot dormi.
"Pentru ce am muncit atâta?" îmi repetam în fiecare noapte. "Pentru ca într-o săptămână să ia tot și să plece?"
Dar în septembrie, Radu ne-a sunat cu vocea plină de emoție: "Mamă, tată, v-am trimis bani prin Western Union. Primul meu salariu vreau să fie pentru voi. Pentru că am înțeles ceva foarte important aici."
"Ce ai înțeles, dragul mamei?" l-am întrebat, cu lacrimi în ochi.
"Am înțeles că mașina pe care mi-ați cumpărat-o nu e doar o mașină. E sacrificiul vostru transformat în șansa mea. Fără ea, nu aș fi putut să plec, să îmi caut norocul, să devin independent. Ați muncit pentru viitorul meu, nu pentru o bucată de metal."
În acea seară am înțeles și noi. Mașina nu fusese un cadou pentru un răsfățat care pleacă, ci investiția noastră în independența copilului nostru. Îi dăduserăm aripile de care avea nevoie să zboare.
Doi ani mai târziu, Radu s-a întors acasă cu economii serioase și și-a deschis o firmă de amenajări interioare. Audi-ul nostru devenise între timp mașina de lucru cu care transporta materialele pentru proiectele lui și mergea la întâlniri cu clienții. "Această mașină îmi aduce noroc," spunea el. "În ea e toată dragostea voastră."
Acum, la cinci ani de la plecare, Radu are o afacere înfloritoare și ne-a cumpărat și nouă o mașină nouă. Dar vechiul Audi încă îl păstrează, pentru că spune că "nu se desparte niciodată de prima lui șansă în viață."
Azi înțeleg că nu există sacrificiu în van când îl faci pentru copilul tău. Uneori, dragostea înseamnă să dai copilului tău exact ceea ce are nevoie să plece de lângă tine și să-și croiască propriul drum în viață.
Cel mai mare dar pe care l-am făcut lui Radu nu a fost mașina - a fost încrederea că merită să luptăm pentru visurile lui, chiar când acelea îl duceau departe de noi.
