08/06/2024
Fiindcă a existat un 8 iunie 1930, zi în care poetul Traian Dorz a trăit experiența convertirii și a înțeles ce înseamnă A FI FERICIT...
Redau două citate, care arată un posibil tipar divin cu privire la FERICIRE. Ambele exprimă trăirile, stările, emoțiile care însoțesc momentul întâlnirii cu Dumnezeu. El operează în mod particular în viața oamenilor (relația cu Hristos este personală). Totuși, miracolul întâlnirii omului cu Creatorul este universal, în coordonatele lui esențiale. Primul citat îi aparține lui Traian Dorz, celălalt, lui Nicolae Steinhardt. Veți regăsi în ele experiența FERICIRII întreite.
--------------
1. „Eram cu totul dus din lumea aceasta. Mi se părea că sînt aievea pe Golgota, acolo la picioarele Crucii Mîntuitorului meu Isus, numai eu cu El Singur. Că din mîinile, din picioarele, din fruntea și din coasta Sa picură aievea peste mine Sîngele Lui Sfînt, cald, dulce, ușurător. Că mă spală, mă curăță, mă înnoiește, începînd cu creierul meu, apoi ochii mei, gura mea, inima mea, mîinile mele, picioarele mele, toată ființa mea de jos și pînă sus. Că în același timp mi se ia de peste mine de sus în jos ceva ca o pătură de gheață, ceva ca o lespede de piatră, ceva ca un strat de noroi. Și că devin ceva nou, ceva ușor, ceva
FERICIT, FERICIT, FERICIT...
Cînd m-am trezit din starea aceasta, sub genunchii mei fînul era ud de lacrimi. Iar eu simțeam că aș putea să zbor cu atîta ușurință cu cîtă pășeam. Într-adevăr simțeam că nu mai am pe mine nici un fel de greutate pămîntească, așa cm parcă nici n-aș fi avut un trup omenesc. O frică sfîntă și fericită simții că mă cuprinde, dacă nu cumva am căpătat un alt trup și dacă nu urmează să mi se întîmple ceva ceresc și nemaicunoscut. Să fiu răpit de ceva și dus cine știe unde, să mi se facă ceva, nu știu ce. Nu știam că acest ceva mi se și întîmplase. O pace luminoasă și nemărginită îmi umpluse tot sufletul din mine, cu tot seninul și cu toată frumusețea cerului și a pămîntului. Cu toată sărbătoarea fericită dinafara mea. Am ieșit în grădină, dar parcă nu mai știam să umblu. Nu mai simțeam pămîntul sub picioare. Simțeam numai că tot trebuie să mă rog, că tot am nevoie să-I spun încă și încă Domnului meu Isus Hristos, dragostea mea, mulțumirile mele, fericirea nemărginită a recunoștinței mele nemărginite. M- am uitat spre soare... Știu și acuma unde era el atunci pe cer. Era vremea să scot vacile și boii la cîmp, căci nimeni nu mai era acasă. Am mers fericit cu ele la iarbă la Luncă. Acolo unde erau multe tufișuri crescute pe malul apei, și în timp ce vitele pășteau, - eu am căutat locul cel mai ascuns dintre sălcii și arini, cu setea de a mă arunca iarăși în genunchi și în brațele rugăciunii mele fericite.”
(Traian Dorz, Hristos, mărturia mea)
2. „În noaptea următoare adorm frânt. Şi atunci, în noaptea aceea chiar, sunt dăruit cu un vis miraculos, o vedenie. Nu-L văd pe Domnul Hristos întrupat. Ci numai o lumină uriaşă . albă şi strălucitoare – şi mă simt nespus de fericit. Lumina mă înconjoară din toate părţile, e o fericire totală, şi înlătură totul; sunt scăldat în lumina orbitoare, plutesc în lumină, sunt în lumină şi exult. Ştiu că va dura veşnic, e un perpetuum immobile. Eu sunt îmi vorbeşte lumina, dar nu prin cuvinte, prin transmisiunea gândului. Eu sunt: şi înţeleg prin intelect şi pe calea simţirii – înţeleg că e Domnul şi că sunt înlăuntrul luminii Taborului, că nu numai o văd ci şi vieţuiesc în mijlocul ei. Mai presus de orice sunt
FERICIT, FERICIT, FERICIT.
Sunt şi pricep că sunt şi mi-o şi spun. Şi lumina parcă e mai luminoasă decât lumina şi parcă ea vorbeşte şi-mi spune cine e. Visul mi se pare a dura mult, mult de tot. Fericirea nu numai că durează încontinuu, dar şi creşte mereu; dacă răul nu are fund, apoi nici binele nu are plafon, cercul de lumină se lăţeşte din ce în ce, iar fericirea după ce m-a învăluit mătăsos, deodată schimbă tactica, devine dură, se aruncă, se prăvăleşte asupra-mi ca nişte avalanşe care – antigravitaţional – mă înalţă; apoi, iar, procedează în alt fel: duios; mă leagănă – şi-n cele din urmă, fără menajamente, mă înlocuieşte. Nu mai sunt. Ba sunt, dar atât de puternic încât nu mă recunosc. (...) Creştinismul e dogmă, e mistică, e morală, e de toate dar e în mod special un mod de a trăi şi o soluţie şi e reţeta de fericire.”
(Nicolae Steinhardt, Jurnalul Fericirii)
