06/12/2025
https://www.facebook.com/share/p/1FdkvY5vYY/
Într-un palat rece, în plin război, un tânăr abia trecut de 20 de ani făcea tot posibilul să pară mai puternic decât era. Era Regele Mihai I al României. Un băiat devenit rege de două ori, împins spre tron nu de ambiție, ci de prăbușirea lumii din jur.
În fața lui, rigid ca o sabie uitată în teacă, se afla Ion Antonescu — militarul dur, obișnuit să comande divizii, nu regi tineri care încă învățau ce înseamnă greutatea unei decizii.
Relația lor a fost, de la început, o tensiune încordată între două lumi.
Mihai era tânăr, timid, educat în respectul tradiției și al neutralității. Antonescu era omul faptelor, convins că România poate fi salvată doar prin brațul de fier, prin alianțe riscante și prin sacrificii uriașe.
Pentru Ion Antonescu, regele era mai degrabă un simbol. Un element de legitimitate. Pentru regele Mihai, Antonescu era omul care conducea țara fără să-l consulte, fără să-l privească măcar ca pe un partener.
Se întâlneau rar, iar când o făceau, atmosfera era apăsătoare. Antonescu vorbea mult, tehnic, rece, despre fronturi, pierderi, teritoriile de recâștigat. Mihai asculta, dar în sufletul lui se adunau neliniștea și neputința.
El era regele României, dar România era condusă de altcineva.
În anii aceia grei, mama lui, Regina-Mamă Elena, îi spunea uneori:
— Mihai, țara aceasta e prea grea pentru un singur om. Ai grijă, copilul meu.
Dar copilăria lui se terminase demult.
Pe măsură ce războiul continua, Antonescu devenea tot mai încăpățânat, tot mai legat de o Germanie aflată în colaps. În timp ce orașele erau bombardate, trupele erau decimate, iar populația epuizată, mareșalul refuza să schimbe cursul.
Regele vedea cm țara se rupe, dar nu avea încă puterea să o smulgă din mâinile celui care o conducea spre prăpastie.
Totul avea să se frângă în 23 august 1944.
În acea zi, într-un birou al Palatului Regal, doi oameni care nu se înțeleseseră niciodată stăteau față în față pentru ultima oară. Antonescu era convins că totul poate fi salvat „dacă mai avem răbdare”, dacă germanii „vor găsi o soluție”, dacă România „nu trădează”.
Mihai, în schimb, știa că fiecare oră pierdută însemna încă o mie de morți. Și atunci, cu o voce calmă, dar cu mâinile tremurând ușor, i-a spus cuvintele pe care nu și-ar fi imaginat niciodată că le va rosti:
— Domnule Mareșal… vă destitui.
A fost clipa în care un tânăr a devenit, în sfârșit, rege.
Antonescu, surprins, a refuzat să părăsească biroul. Nu pentru că nu înțelesese, ci pentru că nu putea concepe că un băiat i-ar putea tăia drumul. Dar Mihai hotărâse deja: România trebuia să se desprindă din război.
A urmat arestarea. A urmat haosul. A urmat cea mai dramatică schimbare de front din istoria noastră modernă.
Și, odată cu ea, s-a încheiat și relația dintre ei: o relație rece, de neînțelegere, dintre doi oameni prinși în furtună, obligați să fie actori ai unei istorii care nu i-a iertat pe niciunul.
Regele Mihai avea să trăiască încă 70 de ani, dar nu a uitat niciodată greutatea acelui moment.
Antonescu avea să fie judecat și executat, convins până în ultima clipă că destinul țării fusese în mâini bune — ale sale.
Iar istoria, cu nedreptățile ei, i-a păstrat pe amândoi în paginile destinului românesc:
un tânăr timid, forțat să-și salveze țara,
și un militar neclintit, care a crezut că doar el o putea conduce.
O relație imposibilă, născută din disperarea unui timp care a ars tot ce a atins.