09/05/2025
Furia, Frica și Speranța decid în România – și ne cam pișăm pe ele
România, 2025.
Țara e ruptă-n două: pe de-o parte niște oameni normali care mai cred, cu jumătate de suflet, în bun-simț, reguli și Europa. Pe de alta, o haită de urlători care ar da foc la Parlament cu tot cu paznicii de noapte, dacă le-ar spune cineva că acolo se ascunde Soros. În mijloc? Restul, care stau pe margine cu o bere în mână, scarpinându-se în cap și întrebându-se „dar oare ce rost are?”. E clar: nu e o campanie, e un balamuc.
Turul doi ni-i oferă, ca într-un banc prost cu final catastrofal, pe Nicușor Dan – tăcutul obsedat de regulamente și urbanism – și pe George Simion, omul care pare că s-a născut într-o sticlă de bere și a crescut cu versuri de la Paraziții și pamflete legionare. Alegerea e simplă: vrei să trăiești într-un stat de drept, cu căi ferate care mai au șină și oameni care nu-s luați pe sus pentru că vorbesc maghiară? Sau vrei o țară condusă de un tip care ar pune smardoi în fruntea SRI și maneliști cu tricolor pe cap în fruntea culturii?
Furia – balamucul bine organizat
Simion nu e politician. E o stare de spirit. E mârlănia dată pe difuzoare. E „să moară dușmanii mei” în varianta de program electoral. Și-a făcut capital din nervii oamenilor. Nervi reali, atenție: pe hoție, pe corupție, pe minciună. Doar că n-are nici cea mai vagă intenție să-i rezolve. El vrea doar să pună altă gașcă la ciolan – una care urlă mai tare și fură cu tricolorul la gât.
Simion e vocea furiei brute. Nu vrea dezbatere, vrea demolare. Nu vrea reguli, vrea „să facem noi ordine, cu băieții”. În traducere: o dictatură cu accent de Berceni și cu icoane pe pereți. Ăsta nu-i viitor, e Mad Max cu slană și poezii de Radu Gyr. Și, culmea, e magnetic. Pentru că românul furios vrea sânge. Și Simion promite sânge. Al „celorlalți”. Întotdeauna al altora.
Frica – când realizezi că gluma s-a îngroșat
Cei care râdeau de AUR în 2020 acum înghit în sec. Brusc, bula aia „educată” descoperă că țara nu-i formată doar din oameni care citesc *Harari* și plătesc taxele la zi. Că-n spatele ecranului sunt milioane de români care n-au avut niciodată șansa unei vieți normale și care acum s-au săturat să aștepte. Și, mai grav, nu mai deosebesc un salvator de un impostor cu față de bătăuș.
Frica e peste tot: în birouri, în redacții, în universități. Și bine că e. Pentru că poate, poate, ne mișcă. Poate ne scoate la vot. Poate înțelegem, în al 12-lea ceas, că dacă tăcem, lăsăm urlătorii să dicteze.
Speranța – palidă, dar încă vie
Nicușor Dan nu e vreo fantezie colectivă. Nu inspiră, nu electrizează, nu vinde iluzii. Nu știe nici să țipe, nici să danseze pe TikTok. Dar știe legi. Știe cm funcționează instituțiile. Și, mai ales, nu vrea să distrugă nimic. Poate nu știe să construiască spectaculos, dar măcar nu vrea să dea foc la casă.
Azi, speranța arată ca un dosar cu hârtii, ca un excel cu bugete, ca un om care vorbește rar și greoi. Dar între haos și ordine, între haiducie și constituție, îl alegem pe ăla care știe unde-i întrerupătorul, nu pe ăla care vrea să spargă tot ca să ajungă la bec.
Atenție, că vine cu tăvălugul
Cine stă acasă pe 18 mai și zice „nu mă reprezintă niciunul” e parte din problemă. Nu e neutru. E laș. E complice. E exact ce vor extremiștii: oameni obosiți, dezgustați, cinici. Ăia care nu mai cred în nimic sunt cei mai ușor de cucerit. Pentru că nu se apără.
România nu e perfectă. Ba chiar e plină de rahaturi. Dar e tot ce avem. Și dacă o lăsăm pe mâna unora care visează dictatura cu iz de sămânță și ciorbă de burtă, o s-o pierdem. Și n-o să ne plângă nimeni în Europa. O să rămânem singuri, triști și cu steaguri fluturând aiurea, în timp ce băieții lui Simion „fac curățenie”.
Ultimul strigăt
Furia a adus România în pragul prăpastiei. Frica o poate opri. Dar doar speranța – da, chiar aia mică, plictisită și rațională – o poate duce mai departe. Dacă mai avem măcar o brumă de luciditate, o ultimă fărâmă de rușine, atunci votăm. Și votăm ca să nu ne fie silă de noi înșine mâine.
Pentru că, dacă iese Simion, o să rămânem cu gura căscată, într-o tăcere națională, întrebându-ne cu o înjurătură pe buze:
„Ce dracu’ am făcut, bă?”
