06/01/2026
Românii nu sunt obosiți. Sunt dezorientați.
Nu de muncă.
Nu de lipsuri.
Ci de faptul că trăiesc într-o viață care nu mai are direcție clară.
Îi doare că nu mai știu pentru ce trag.
Muncesc mult, dar nu construiesc nimic al lor.
Aleargă zilnic, dar nu se apropie de nimic important.
Îi doare că totul a devenit tranzitoriu:
– jobul e „temporar”
– relațiile sunt „până vedem”
– visurile sunt „poate la anul”
Îi doare că au ajuns să trăiască în așteptare.
Așteaptă o schimbare politică.
Așteaptă o ofertă mai bună.
Așteaptă un semn.
Și între timp… viața trece.
Îi doare că au fost învățați să fie reactivi, nu creatori.
Să comenteze, nu să decidă.
Să se adapteze, nu să conducă.
Îi doare că au ajuns să creadă că stabilitatea înseamnă siguranță,
când de fapt e doar frica de a pierde ce oricum nu îi împlinește.
Cel mai tare îi doare un adevăr simplu, dar greu de înghițit:
nimeni nu le mai promite nimic.
Nici statul.
Nici sistemul.
Nici viitorul.
Și atunci rămâne întrebarea pe care o evită ziua, dar care apare seara:
„Dacă viața mea ar rămâne exact așa… aș fi în regulă?”
Nu e un text motivațional.
Nu e critică.
E o oglindă.
Dacă te recunoști, spune un singur lucru în comentarii:
👉 Ce simți că nu mai are sens, dar încă nu ai curajul să schimbi?
Acolo începe adevărata durere.
