EDMA SRL

31/12/2025

Multe mulţumiri

Vasile Gutiu

pentru tot sprijinul acordat! Felicitări pentru faptul că sunteţi fani activi şi pe val 🔥!

19/12/2025

Întâlnirea dintre Constantin Brâncuși și Pablo Picasso rămâne unul dintre cele mai tensionate momente din istoria artei moderne pariziene. Deși amândoi erau considerați genii care au revoluționat modul în care privim lumea, filosofiile lor de viață și de creație erau diametral opuse, fapt ce a făcut imposibilă orice prietenie între ei.

Picasso era vedeta incontestabilă a Parisului. Un extrovertit zgomotos, bogat, care iubea faima, femeile și care își schimba stilul artistic la fiecare câțiva ani, fiind mereu în centrul atenției. Brâncuși, în schimb, era un „sfânt din Montparnasse”. Trăia modest, îmbrăcat ca un țăran român, obsedat de perfecțiune și de șlefuirea aceleiași forme până la atingerea esenței absolute.

Se spune că Picasso, curios și poate puțin invidios pe aura de mister a românului, a insistat să viziteze celebrul atelier al lui Brâncuși din Impasse Ronsin. Ajuns acolo, spaniolul a încercat să fie amabil și a început să laude sculpturile, folosind termeni critici specifici lumii artistice. Brâncuși l-a ascultat o vreme, apoi l-a întrerupt cu o replică: „Tu faci artă, eu fac altceva.”

Pentru Brâncuși, aceasta nu era doar o aroganță, ci un adevăr profund. El disprețuia termenul de „artă” în sensul occidental, dramatic și decorativ. Brâncuși considera că artiști precum Michelangelo făceau „biftecuri”, cu referire la musculatura excesivă, în timp ce el căuta spiritul, „esența cosmică” ascunsă în materie. El nu voia să reprezinte realitatea, ci să o elimine pentru a ajunge la puritate.

Picasso a plecat iritat. Cei doi s-au evitat reciproc tot restul vieții. Brâncuși a continuat să îl considere pe Picasso un „pictor de suprafață”, talentat dar lipsit de adâncime spirituală, în timp ce Picasso nu a putut înțelege niciodată încăpățânarea românului.

19/12/2025

București - Foișorul de Foc - anii 60

19/12/2025

Numele lui Jean Negulesco este, din păcate, prea puțin cunoscut în România natală, deși la Hollywood a fost un adevărat titan al „Epocii de Aur”. Născut la Craiova în 1900, sub numele real de Ioan Negulescu, a plecat inițial la Paris pentru a deveni pictor, fiind prieten cu Brâncuși și Modigliani, dar destinul l-a purtat peste ocean, unde a schimbat pensula cu camera de filmat.

Negulesco deține o performanță unică în istoria culturală a României: este singurul regizor român care a primit o stea pe celebrul Hollywood Walk of Fame (situată la numărul 6212 pe Hollywood Boulevard).

Cariera sa a fost una stelară. În 1948, a fost nominalizat la Premiul Oscar pentru cel mai bun regizor pentru drama „Johnny Belinda” (film care a primit 12 nominalizări în total). Însă cel mai mare succes comercial al său a fost comedia romantică din 1953, „How to Marry a Millionaire” („Cum să te măriți cu un milionar”). Acesta a fost primul film filmat vreodată în formatul revoluționar CinemaScope și le-a avut în rolurile principale pe legendarele Marilyn Monroe, Lauren Bacall și Betty Grable.

Negulesco era cunoscut în industrie drept „regizorul femeilor”, având un talent deosebit de a pune în valoare frumusețea și eleganța actrițelor sale, probabil datorită ochiului său de pictor. A murit în 1993, la vârsta de 93 de ani, în Spania, lăsând în urmă o moștenire cinematografică pe care americanii o respectă și astăzi.

19/12/2025

Liviu Ciulei in 1957.

19/12/2025

Când îl priveai prima dată pe Petre Țuțea, nu vedeai un intelectual rafinat, ci un om simplu, cu vorba tăioasă și umor aspru. Și totuși, în spatele acestui chip obișnuit se ascundea una dintre cele mai strălucite și paradoxale minți ale secolului XX.

Născut în 1902, fiu de preot din Muscel, Țuțea a fost economist, filosof, eseist, funcționar de stat, vizionar, polemist — dar mai ales un om care a scris mai puțin decât ar fi putut și a spus mai mult decât era voie.

În anii ’30, era un tânăr intelectual pasionat, atras de ideile naționaliste și de frământările politice ale epocii. A colaborat cu Mișcarea Legionară, dar senzaționalul vieții lui Țuțea începe abia după 1948, când regimul comunist a început epurarea elitelor.

Atunci i s-a schimbat destinul.

A fost arestat, acuzat de „uneltire împotriva statului”, și a petrecut 13 ani în închisorile comuniste: Jilava, Aiud, Ocnele Mari. Anii aceștia nu l-au frânt, ci l-au transformat. Prietenii spuneau că acolo, în celule reci și pline de teroare, Țuțea a început cu adevărat să „gândească pentru eternitate”.

Ironia amară este că, în timp ce regimul încerca să-l reducă la tăcere, Țuțea devenea mai limpede ca oricând: „Am stat 13 ani în temniță pentru un popor de idioți”. O frază brutală și celebră, care exprima, în felul său, dragostea și disperarea pe care le simțea față de România.

După eliberare, a trăit modest, aproape în sărăcie. Umblând cu paltonul uzat prin București, locuind într-o cameră sărăcăcioasă, filosoful era o enciclopedie ambulantă. Tinerii veneau la el ca la un profet urban; ore întregi vorbea despre Dumnezeu, libertate, genialitate, politică, artă, știință.

Nu căuta gloria. Căuta adevărul.

Opera lui scrisă este mică, dar cuvintele lui spuse rămân legendare. Petre Țuțea a fost omul care putea comuta, într-o singură frază, de la Platon la politica românească, de la mistica ortodoxă la ironie fină:
„Eu sunt un filozof la gura sobei.”
„Dumnezeu nu poate fi înțeles, doar adorat.”
„Am făcut pușcărie pentru poporul român, nu pentru mine.”

A murit în 1991, într-o Românie liberă, dar încă pierdută în confuzie. Mulți îl văd astăzi ca pe un Socrate balcanic: un om care nu și-a scris filosofia în cărți, ci în viețile celor care l-au ascultat.

Petre Țuțea rămâne o prezență paradoxală:
sărăcăcios, dar imperial în gândire;
simplu, dar genial;
bătrân și slăbit, dar mai puternic decât orice regim care a încercat să-l reducă la tăcere.

Un om care, în întunericul unei celule, a reușit să vadă mai clar decât toți ceilalți.

19/12/2025