22/06/2025
Sunt profesoară de engleză la clasele V-VIII la școala din satul Cornățelu, iar aici am găsit un băiat minune care m-a făcut să înțeleg cu adevărat ce înseamnă pasiunea pentru învățare.
Prima zi de școală la clasa a V-a e mereu haotică. Treizeci de copii noi, fiecare cu povestea lui, cu teamele și speranțele lui ascunse în ghiozdane împrumutate de la frați mai mari. Eu sunt Daniela Popescu, profesoară de engleză de douăzeci de ani, și credeam că i-am văzut pe toți.
Dar când am ajuns la numele "Ștefan Mocanu" din catalog și un băiat subțirel cu ochi mari și înțelepți a răspuns "Present, doamna profesoară" cu o pronunție impecabilă, am simțit că ceva era diferit. Nu l-am remarcat imediat - în prima oră toți copiii sunt timizi, răspund monosilabic, se ascund după bănci.
Abia în a treia săptămână, când am dat prima lecție de reading comprehension, am văzut minunea. În timp ce ceilalți copii se chinuiau să citească "My name is John, I am ten years old", Ștefan citea fluent și înțelegea fiecare cuvânt. Nu doar că citea - interpretează, înțelegea subtilitățile, făcea conexii pe care nici elevii de liceu nu le fac uneori.
"Ștefan, vino după ore să vorbim," i-am spus într-o zi, după ce rezolvase fără greșeală un exercițiu destinat claselor superioare.
A venit cu rucsacul său uzat și cu privirea aceea serioasă pe care o au copiii care au crescut mai repede decât ar trebui. Ne-am așezat în clasa goală, cu bănci vechi de lemn și afișele despre verbele neregulate pe pereți.
"De unde știi atât de bine engleza?" l-am întrebat direct.
S-a înroșit puțin și a privit în jos. "Am învățat singur, doamna profesoară."
"Cum singur?"
Atunci mi-a povestit. Ștefan trăiește cu bunica lui, Floarea, o femeie de șaptezeci și cinci de ani care nu știe să citească. Părinții lui lucrează în Spania de când el avea șase ani, trimit bani acasă o dată pe lună, sun rar. Bunica Floarea îl crește cm poate, cu pensia ei mică și cu dragostea infinită pe care doar bunicile știu s-o dea.
"Bunica se uită la filme seara, dar nu poate să citească subtitrările," mi-a explicat Ștefan. "Așa că eu îi traduc tot ce se întâmplă. La început nu înțelegeam nimic, dar am început să descarc aplicații pe telefon, să mă joc jocuri în engleză, să urmăresc tutoriale. Voiam să pot să-i explic bunicii toate poveștile frumos."
Doar cei care au crescut cu bunicii lor pot înțelege cu adevărat această dragoste pură, fără condiții, care îți dă puterea să înveți o limbă străină doar ca să nu lași pe cineva în afara unei povești.
Mi-am imaginat scena: băiatul de unsprezece ani și bunica lui, în casă cu două camere din Cornățelu, uitându-se la filme hollywoodiene pe un televizor vechi, el traducând live dialogurile complexe, explicând glumele, descriind acțiunea. O învățare născută din iubire, nu din obligație.
"Ștefan, tu realizezi că ai un talent extraordinar? Vrei să participi la olimpiada de limba engleză?"
A dat din cap că nu. "Nu pot, doamna profesoară. Costă bani să merg la județeană, și bunica..."
L-am oprit din vorbă. "Eu mă ocup de costuri. Tu doar învață."
În următoarele luni, Ștefan a rămas după ore cu mine de trei ori pe săptămână. Aduceam cărți în engleză de acasă, îi dădeam exerciții complexe, îl pregăteam pentru olimpiadă. Dar cel mai mult îmi plăcea să-l ascult povestindu-mi despre filmele pe care le traduceau el și bunica.
"Aseară ne-am uitat la Titanic," îmi spunea într-o zi. "Bunica a plâns la sfârșit și mi-a zis că dragostea adevărată e ca apa - găsește întotdeauna un drum."
Nu e ca pe vremuri când copiii aveau acces la cărți și profesori particulari. Acum, cei mai talentați învață din necesitate, din dragoste, din circumstanțe pe care adulții le-ar numi "grele" dar care, de fapt, îi fac mai puternici.
La olimpiada județeană, Ștefan a luat locul al doilea. Când s-a întors acasă cu diploma, prima persoană căreia i-a arătat-o a fost bunica Floarea. Mi-a povestit că ea a luat diploma în mâini cu venerație, deși nu știa să citească ce scria pe ea, și a pus-o în locul cel mai de cinste din casă - lângă icoana de pe perete.
"Bunica mi-a spus că sunt mândră de mine pentru că am învățat să-i traduc lumea," mi-a spus Ștefan, cu ochii plini de lacrimi. "Dar eu sunt mândru de ea pentru că mi-a dat un motiv să învăț."
În anul următor, l-am ajutat să se înscrie la o școală specială de limbi străine din oraș. Îi plătesc eu transportul și masa, pentru că știu că investesc în cineva care va duce mai departe nu doar cunoștințele, ci și valorile pe care bunica lui i le-a transmis.
Acum, când văd un copil care pare să nu se potrivească în sistem, îmi amintesc de Ștefan și de bunica Floarea. Îmi amintesc că adevăratul talent nu vine din privilegii, ci din dragoste, din nevoia de a fi util cuiva, din dorința de a nu lăsa pe nimeni în afara unei povești frumoase.
În fiecare seară, în casa cu două camere din Cornățelu, un băiat și bunica lui se mai uită la filme împreună. Doar că acum, când Ștefan traduce, o face cu și mai multă precizie, cu și mai multă dragoste. Pentru că a învățat că limba nu e doar un instrument de comunicare - e o punte între generații, între lumi, între suflete care se iubesc.
