Adrian Slabu

Adrian Slabu Persoană publică Adrian Slabu

Dezbaterea economiștilor români, motorul, vehiculul și cearta de douăzeci de ani. În ultimele zile ale lui decembrie...
25/08/2026

Dezbaterea economiștilor români, motorul, vehiculul și cearta de douăzeci de ani.

În ultimele zile ale lui decembrie 2004, guvernul abia instalat al lui Călin Popescu-Tăriceanu aproba cota unică de 16%, în vigoare de la 1 ianuarie 2005. „Introducerea cotei unice de impozitare este o măsură corectă și necesară”, spunea atunci premierul, convins că „banii pentru pensii care lipsesc sunt la evazioniști”. Două decenii mai târziu, economiștii români încă se ceartă dacă a fost cea mai inspirată decizie fiscală a tranziției sau păcatul originar al bugetului de azi. Am adunat vocile principale, cu citate exacte, și merită spus din capul locului că linia de front nu desparte instituții, ci trece chiar prin mijlocul lor.

Înainte de argumente, o lămurire de dicționar, ca să pornim toți din același loc. Cota unică înseamnă că toată lumea plătește același procent din venit, indiferent cât câștigă, la noi, 10% astăzi: același procent și pentru salariul minim, și pentru salariul unui director. Impozitarea progresivă înseamnă procente care cresc odată cu venitul, de regulă cu un prag neimpozitat pentru veniturile mici, cote moderate pentru cele mijlocii și cote mai mari pentru vârfuri; așa funcționează majoritatea statelor europene. Fiecare sistem are avantaje și costuri, și exact despre ele se ceartă economiștii de mai jos.

De o parte, tabăra impozitării progresive. Daniel Dăianu, președintele Consiliului Fiscal, e cel mai direct: „Argumentele că echitabilă este cota unică, după mine, mi se par ridicole”, spunea în 2026; încă din 2022 descria sistemul nostru fiscal drept „un șvaițer” care „nu este transparent, nu promovează echitatea”, cu atâtea scutiri, „noi nu mai avem cotă unică în România, am ajuns la un sistem de impozitare regresiv”, regresiv, adică răsturnat: prin scutirile acordate unor categorii întregi, cei cu venituri mari ajungeau să dea statului, proporțional, mai puțin decât cei cu venituri mici. Florin Georgescu, prim-viceguvernatorul BNR, întrebat în 2017 când ar trebui introdusă impozitarea progresivă, a răspuns într-un singur cuvânt: „Ieri!”, în opinia lui, cota unică „a redus birocrația”, dar „a crescut corupția și evaziunea fiscală”. Iar Valentin Lazea, economistul-șef al BNR, a formulat încă din 2020 trei motive pentru revenirea la progresivitate: nevoia de venituri la buget, polarizarea socială ajunsă „la valori potențial explozibile” și alinierea la practica europeană.

De cealaltă parte, apărătorii cotei unice. Lucian Croitoru, consilierul guvernatorului BNR, a demontat într-un eseu din 2025 ceea ce numește miturile ajustării: problema României nu sunt taxele mici, ci cheltuielile crescute nesustenabil, iar „principala cale de a reduce deficitul bugetar este ajustarea volumului cheltuielilor și creșterea calității acestora, împreună cu creșterea gradului de colectare”. Despre taxa de solidaritate, o propunere de impozit suplimentar, temporar, pe veniturile mari, vehiculată în discuțiile despre reducerea deficitului, a fost tăios: „Este poate chiar mai imoral ca, după ce ai crescut cheltuielile în mod nesustenabil, să vii și să ceri impunerea unei «taxe de solidaritate».” Cristian Păun, profesor la ASE, numește impozitul progresiv „o iluzie prezentată într-o formă populistă” și amintește că taxarea totală a muncii în România e deja de 43-44%. Iar Bogdan Glăvan rezumă scepticismul liberal într-o frază: „Oricine poate să mărească birurile. Asta e una, reforma-i alta.”

Și există poziția de mijloc, cea care seamănă cel mai mult cu manualul acestei serii. Ionuț Dumitru, economistul-șef al Raiffeisen și fost președinte al Consiliului Fiscal, o formulează aproape ca pe o definiție: „Taxele și impozitele trebuie să fie rezonabil de mici (pentru a stimula procesul de convergență reală), dar ele trebuie plătite de toată lumea, fără excepții.” Același Dumitru care a coordonat studiul ASE din 2025 despre rolul major al cotei unice în convergență e și autorul diagnosticului cu un cod fiscal „ciuruit” de regimuri preferențiale, și al uneia dintre cele mai memorabile fraze ale întregii dezbateri, din 2019: „Pe partea de cheltuieli toată lumea vrea să fie de stânga, iar pe partea de venituri toți vor să fie de dreapta, chiar și partidele de stânga.” Guvernatorul Isărescu ține aceeași linie pragmatică: în 2024 avertiza că, atunci când ai venituri bugetare de 27% din PIB, cele mai mici din Europa, corecția „nu se poate face numai pe partea de cheltuieli”; în 2026 a completat simetric, nici taxe noi, dar nici reduceri de impozite „sub nicio formă” până la atingerea țintelor, pentru că altfel „piețele ne vor penaliza”. „Piețele”, în limbajul băncilor centrale, sunt investitorii de la care statul se împrumută lună de lună ca să-și acopere golul din buget; dacă ei își pierd încrederea că România își ține promisiunile, cer dobânzi mai mari, și fiecare împrumut nou, deci fiecare an de deficit, ne costă pe toți mai mult.

Privită prin metafora seriei, cearta se dezleagă aproape de la sine: tabăra cotei unice vorbește despre motor, și are dreptate că el a tras convergența. Tabăra progresivă vorbește despre vehicul, și are dreptate că el s-a fisurat. Cifrele pe care nu le contestă nimeni, cele din imaginea acestei postări, vin din raportul oficial al Consiliului Fiscal și descriu anul 2024, anul în care dezechilibrul a atins punctul maxim: venituri fiscale de 28,8% din PIB, față de media UE de 40,1%, și un deficit de 9,3% din PIB, cel mai mare din Uniune, la o țintă asumată de 4,9%. Deficitul, spus simplu, e diferența dintre ce cheltuie statul într-un an și ce încasează: la noi, în 2024, la fiecare 100 de lei produși de economie, statul a cheltuit cu peste 9 lei mai mult decât a strâns, iar diferența s-a împrumutat și s-a adăugat la datoria pe care o vor plăti, cu dobândă, bugetele anilor următori. Un motor care a funcționat, montat pe un vehicul care n-a mai ținut pasul.

Iar între timp, corecția a început, dovadă că nici cifrele nu stau pe loc cât ne certăm noi. Deficitul a coborât la 7,9% din PIB în 2025, iar ținta asumată pentru acest an e 6,2%, cu execuția primului semestru la 2% din PIB. Numai că factura anilor de dinainte a ajuns și ea la scadență: datoria publică a trecut în primăvară de 60% din PIB, prag la care legea românească interzice automat noi creșteri ale cheltuielilor cu salariile și cu asistența socială, iar dobânzile pe care le plătim au urcat de la 12 miliarde de lei în 2019 la peste 54 de miliarde în 2025, aproximativ o treime din tot fondul de salarii al statului, bani care nu construiesc nimic. Cearta despre cota unică rămâne deschisă; spațiul de manevră în care se poartă e tot mai îngust. De aici încolo, exact despre asta va fi restul seriei.

Ca la fiecare postare din serie: am redat doar o parte dintr-o dezbatere mult mai bogată, fără pretenția de a o fi epuizat. Citatele sunt însă exacte, cu data și contextul lor, iar sursele, de la eseurile semnate ale autorilor la raportul anual al Consiliului Fiscal, sunt publice.

Ce arată studiile, dovezile despre taxe mici și creștere. După șase povești despre motoare naționale, o întrebare ci...
20/08/2026

Ce arată studiile, dovezile despre taxe mici și creștere.

După șase povești despre motoare naționale, o întrebare cinstită: ce spune, la rece, cercetarea cu date? Nu editorialele, nu graficele decupate convenabil de pe o parte sau alta a baricadei, ci studiile care trec prin recenzia altor economiști. Am ales câteva dintre cele mai solide, cu tot cu concluziile care nu convin nimănui pe deplin.

Banca Centrală Europeană a analizat încă din 2007 valul de cote unice din Europa Centrală și de Est, inclusiv România. Verdictul: „nicio dovadă clară” că vreuna dintre aceste reforme s-a autofinanțat, adică nicăieri creșterea economică adusă de taxele mai mici nu a acoperit singură minusul de încasări, mecanismul pe care l-am desfăcut pas cu pas în postarea despre curba Laffer. Dar nici prăbușiri de venituri nu au existat: în Slovacia, de pildă, încasările din impozitul pe venit au scăzut în primul an și și-au revenit apoi, pe măsură ce economia a crescut. Iar dovezile că taxa unică i-ar fi făcut pe oameni să muncească mai mult sunt neconcludente aproape peste tot, comportamentul de zi cu zi s-a schimbat mult mai puțin decât promiteau susținătorii reformelor.

Cel mai util rezultat practic vine de la OCDE, dintr-o cercetare devenită clasică: nu toate taxele dăunează creșterii la fel. Ierarhia, de la cea mai apăsătoare la cea mai blândă, arată așa: impozitele pe profit, apoi impozitele pe venitul personal, apoi taxele pe consum, iar la coadă impozitele pe proprietăți. Logica din spatele ei e la îndemâna oricui. Impozitul pe profit lovește exact banii din care firmele fac investiții, fabrici, utilaje, locuri de muncă, iar capitalul e cel mai ușor de mutat: o firmă nemulțumită își deschide următoarea fabrică în altă țară. Impozitul pe venit apasă pe motivația de a munci, dar oamenii se mută mult mai greu decât banii. Taxele pe consum se plătesc doar când cheltuiești, nu când muncești sau economisești, așa că schimbă mai puțin deciziile oamenilor. Iar clădirile și terenurile nu pot fi mutate nicăieri și nu descurajează pe nimeni să muncească, de aceea impozitarea lor strică cel mai puțin. Lecția nu e „taxe mici peste tot”, ci „așază povara inteligent”, iar OCDE recomandă explicit ca mutarea poverii dinspre o taxă spre alta să se facă fără găuri la buget.

Asta nu înseamnă că taxele n-ar avea efecte reale, au, și încă mari. Studiul clasic al Christinei și al lui David Romer, pe datele americane, arată că o creștere de taxe echivalentă cu 1% din PIB, adică statul ia în plus un leu din fiecare sută produsă de întreaga economie într-un an, reduce economia cu 2-3% în anii imediat următori. Doar că acest rezultat măsoară șocul unei schimbări bruște, pe termen scurt: economia primește o lovitură și are nevoie de câțiva ani să o digere. El nu răspunde la întrebarea cealaltă, mai importantă: dacă o țară cu taxe mici crește, deceniu după deceniu, mai repede decât una cu taxe mari. E exact confuzia care se face cel mai des în dezbaterea publică, și merită despărțită apăsat: una e să spui că o creștere bruscă de taxe doare (adevărat), alta e să spui că taxele mici garantează creștere durabilă (nedemonstrat).

Iar când doi cercetători au pus cap la cap, în 2022, toată literatura despre impozitul pe profit, 441 de estimări din 42 de studii, au dat peste un fenomen incomod, numit distorsiunea publicării. Pe scurt: jurnalele academice publică mai ușor rezultatele spectaculoase („tăierile aduc creștere!”) decât pe cele plictisitoare („n-am găsit niciun efect”), așa că studiile fără rezultat rămân prin sertare, iar imaginea de ansamblu iese deformată, cam ca o notă de restaurant calculată doar din recenziile clienților entuziaști. Există însă metode statistice care corectează această înclinare, iar după corectare concluzia se schimbă: un efect solid al tăierilor de impozit pe profit asupra creșterii nu mai poate fi demonstrat. Atenție la nuanță, nu „taxele nu contează”, ci „dovada că tăierile aduc creștere e mult mai subțire decât pare la prima vedere”.

Despre cota unică românească din 2005 există cercetare aplicată, și e instructiv că cele două studii principale par să se contrazică. Primul a lucrat pe microdate, nu pe medii naționale, ci pe veniturile reale ale salariaților, unul câte unul, și a găsit că, în primul an, câștigul mediu a fost de vreo 25 de lei pe lună, că nouă din zece salariați au câștigat sub 50 de lei, că cei mai bogați 10% au încasat aproape 40% din tot câștigul reformei și că distanța dintre veniturile mari și cele mici a crescut ușor, fără „un stimul substanțial” de muncă suplimentară. Al doilea, studiul ASE din 2025 coordonat de Ionuț Dumitru, concluzionează că, alături de aderarea la NATO și la UE, cota unică „a jucat un rol major în accelerarea convergenței reale”, pe românește, a apropierii nivelului nostru de trai de media europeană: PIB-ul pe locuitor, adică valoarea a tot ce produce economia într-un an împărțită la numărul de locuitori, a urcat cu 52,6 puncte procentuale față de media UE între 2005 și 2023. Ambele studii pot fi adevărate în același timp, motorul a mers, dar câștigurile s-au împărțit inegal, iar factura bugetară a rămas deschisă.

Cifra care leagă toată teoria de prezent: în 2024, veniturile fiscale ale României, taxe plus contribuții sociale, adunate la un loc, au fost de 28,8% din PIB, față de media UE de 40,4%. Tradus în limbaj de zi cu zi: din fiecare 100 de lei produși de economia românească într-un an, statul strânge la buget sub 29, în timp ce statul european mediu strânge peste 40. Suntem pe penultimul loc din Uniune, după Irlanda, al cărei PIB e umflat statistic de multinaționale, cm am văzut în Postarea 3. Din acești bani se plătesc școlile, spitalele, pensiile și armata, iar când nu ajung, diferența se împrumută și devine datorie publică, cu dobânzile ei. Orice discuție despre taxe mici care ocolește cifra asta e o discuție pe jumătate.

Ca la fiecare postare din serie: am privit doar câteva studii dintr-un tablou mult mai complex, fără pretenția unui studiu exhaustiv. Cifrele sunt însă exacte, iar sursele, BCE, OCDE, Eurostat și jurnalele academice, sunt publice.

Curba Laffer - teoria corectă pe care o folosim greșit. Toamna lui 1974, un restaurant din Washington. Un economist ...
18/08/2026

Curba Laffer - teoria corectă pe care o folosim greșit.

Toamna lui 1974, un restaurant din Washington. Un economist tânăr pe nume Arthur Laffer ia cina cu jurnalistul Jude Wanniski și cu doi oficiali ai administrației Ford, Donald Rumsfeld și Dick Cheney. Pe un șervețel, Laffer desenează o curbă simplă: la un impozit de 0%, statul nu încasează nimic; la 100%, la fel, pentru că nimeni nu mai are de ce să muncească. Undeva între ele există un vârf, dincolo de care taxele mai mari aduc venituri mai mici. Șervețelul a ajuns exponat la muzeul Smithsonian, iar curba a ajuns să justifice o jumătate de secol de reduceri de taxe, de la Reagan încoace.

Povestea are însă o notă de subsol care spune multe despre cm se nasc miturile: Laffer însuși a declarat, într-un interviu din 2017 pentru New York Times, că șervețelul din muzeu nu e cel original. Acela era de hârtie și „probabil a ajuns la gunoi”; exponatul e, cel mai probabil, o recreare făcută ani mai târziu, la cererea lui Wanniski, ca suvenir. Până și relicva teoriei e mai puțin solidă decât pare.

Curba în sine nu e controversată, la extreme are dreptate prin construcție. Ca să o citim împreună, pas cu pas: pornind de la 0%, pe măsură ce cota de impozitare crește, încasările statului cresc și ele, la început aproape în linie dreaptă, pentru că la taxe mici fiecare oră de muncă și fiecare afacere încă merită efortul. De la un punct încolo, însă, urcușul încetinește, iar motivul se vede cel mai bine din perspectiva celui care plătește: cu cât statul oprește mai mult din fiecare leu câștigat, cu atât rămâne mai puțin în buzunar pentru același efort. La o taxare de 70%, dintr-o oră suplimentară plătită cu 100 de lei, statul ar opri 70, iar omul ar păstra doar 30, mulți ajung la concluzia că nu mai merită și renunță (iar exemplul nu e chiar o fantezie de manual: în România, taxarea totală a muncii, impozit plus contribuții sociale, la un loc, e deja în jur de 43-44% dintr-un salariu obișnuit). Alții trec la munca la gri, o parte din salariu pe hârtie, restul în plic sau chiar la negru, unde nu se plătește nimic, dar se trăiește cu frica controalelor; iar firmele, care compară permanent costurile între țări, își mută activitatea acolo unde taxele sunt mai blânde. Munca nu dispare, dispare munca declarată, singura pe care statul o poate impozita. Există așadar un vârf, punctul în care statul încasează maximul posibil. Iar dincolo de vârf relația se răstoarnă: fiecare creștere suplimentară de cotă alungă din economia legală mai multă materie impozabilă decât câștigă prin procentul mărit, așa că încasările scad, până când, la 100%, ajung din nou la zero, pentru că statul ți-ar lua absolut tot ce câștigi, iar munca legală și-ar pierde orice sens.

De aici și miza întrebării „de care parte a vârfului suntem?”. În stânga vârfului, o reducere de taxe înseamnă mai puțini bani la buget, economia crește ceva, dar nu destul cât să compenseze cota mai mică. Dincolo de vârf, în schimb, o reducere ar aduce, oricât de ciudat sună, mai mulți bani: cota mai mică ar readuce în economia legală atâta muncă și atâtea afaceri, încât statul ar câștiga din lărgirea bazei de impozitare mai mult decât pierde din micșorarea cotei. Doar în acest caz, și numai în acesta, se poate spune despre o reducere de taxe că „se plătește singură”. Întrebarea practică nu e deci dacă vârful există, ci unde se află și de care parte a lui suntem.

Cel mai citat răspuns academic vine de la economiștii Mathias Trabandt și Harald Uhlig, care au calculat poziția economiilor dezvoltate pe această curbă. În modelul lor, cota efectivă medie de taxare a muncii, impozitul pe venit plus contribuțiile sociale, la un loc, era de circa 28% în Statele Unite și de circa 41% în cele 14 state vechi ale Uniunii Europene. Vârful curbei? La circa 63% pentru SUA și circa 62% pentru Europa. Ambele economii se află deci în stânga vârfului, Europa mult mai aproape de el. Iar aici apare detaliul care se pierde de obicei în discuție: deși Europei i-ar mai „încăpea”, pe hârtie, vreo douăzeci de puncte de taxare până la vârf, câștigul maxim de venituri ar fi de doar circa 8%, în SUA, de 30%. Lângă vârf, curba devine aproape plată: fiecare punct suplimentar de taxă aduce tot mai puțin la buget.

Două precizări de rigoare, ca să nu comparăm mere cu pere: cifrele de mai sus sunt cote efective medii, calculate din datele macroeconomice ale fiecărei economii, nu cotele scrise în legea fiscală, iar rezultatul vine dintr-un model calibrat, nu dintr-o măsurătoare directă.

Studiul mai spune însă ceva, și aici merită desfăcut pe îndelete ce înseamnă „recuperarea prin creștere economică”. În prima clipă, orice reducere de taxe e un minus sec la buget: statul încasează un procent mai mic din aceeași economie. În anii următori intră în joc partea bună: firmele rămân cu mai mulți bani de investit, oamenii au un motiv în plus să muncească și să declare ce câștigă, economia crește, iar statul ajunge să încaseze, la cotă mai mică, dintr-o economie mai mare. O parte din minusul inițial se întoarce astfel singură la buget. Calculul lui Trabandt și Uhlig arată însă că, până și în scenariul cel mai favorabil al modelului, taxele pe capital, în Europa, se întorc cel mult vreo 79 de bani din fiecare leu la care statul a renunțat. Mult, dar niciodată leul întreg. Diferența rămâne permanent gaură la buget și trebuie acoperită din alte taxe, din tăieri de cheltuieli sau din împrumuturi.

În 2012, un panel de peste douăzeci de economiști de top, de la Chicago, MIT, Harvard, Stanford, Princeton, de toate orientările, a fost întrebat dacă o reducere a impozitelor pe venit în SUA ar aduce, în cinci ani, venituri bugetare mai mari decât fără ea. Niciunul nu a fost de acord: 23 au respins afirmația, 2 s-au declarat incerți, zero au susținut-o. Austan Goolsbee a răspuns cu încredere maximă: „Aselenizarea a fost reală. Evoluția există. Reducerile de taxe pierd venituri. Cercetarea a arătat asta de o mie de ori. Ajunge.”

Iar pentru economiile ca a noastră, studiul FMI care a analizat valul de cote unice din Estul Europei, cel citat încă de la începutul acestei serii, e explicit: în niciuna dintre reformele studiate nu există semne de răspunsuri comportamentale „de tip Laffer”. Traducerea din limbajul economiștilor: un „comportament de tip Laffer” ar însemna ca, drept reacție la taxele mai mici, oamenii și firmele să muncească, să declare și să investească atât de mult în plus, încât statul să ajungă să încaseze mai mult decât înainte, cu alte cuvinte, reducerea să se plătească singură prin schimbarea comportamen-tului. Exact acest efect nu s-a văzut nicăieri. Acolo unde veniturile au urcat totuși, ca în Rusia după 2001, explicația a fost alta: conformarea mai bună, mai mulți oameni și firme au plătit ce datorau, pe fondul controalelor mai stricte și al unei administrări mai simple, plus alte schimbări făcute în paralel, nu magia curbei.

România a trăit propriul test în 2005: în primul an de cotă unică, încasările din impozitul pe venit și pe profit au scăzut în termeni reali, iar golul a fost acoperit din TVA. Motorul a pornit, investițiile și convergența au accelerat, cm am văzut în postările anterioare, dar nu s-a plătit singur: creșterea economică adusă de taxele mai mici a returnat bugetului doar o parte din banii la care statul renunțase, exact cm prevede curba pentru o economie aflată în stânga vârfului, iar restul a trebuit acoperit din alte surse.

De aceea, concluzia pe care o repetăm în toată seria sună așa: taxele mici pot fi o politică bună, însă doar dacă bugetul care le susține rămâne îndestulător, adică veniturile care mai intră după reducere ajung, an de an, să acopere școlile, spitalele, pensiile, armata și celelalte cheltuieli ale statului, fără deficite care se adună în datorie. Un motor reglat fin nu scuză un vehicul fisurat.

Ca la fiecare postare din serie: am privit doar câteva studii și cifre dintr-un tablou mult mai complex, fără pretenția unui studiu exhaustiv. Cifrele și citatele sunt însă exacte, iar sursele, de la FMI la sondajul IGM, sunt la un click distanță pentru cine vrea să verifice.

Letonia și Lituania, motorul cotei unice, revizuit din mers. La mijlocul anilor 1990, Estonia (1994), Letonia și Lit...
13/08/2026

Letonia și Lituania, motorul cotei unice, revizuit din mers.

La mijlocul anilor 1990, Estonia (1994), Letonia și Lituania (1995) au fost printre primele state din Europa care au introdus impozitarea cu cotă unică, ca parte a tranziției rapide de la economia planificată la economia de piață. Rezultatele, măsurate prin PIB-ul per capita ca procent din media Uniunii Europene, au fost substanțiale pe termen lung. Letonia a urcat de la circa 42-43% în 2003-2004 la 68-71% în 2024-2025. Lituania a urcat de la 48% în 2004 la 87% în 2024, cea mai ridicată valoare dintre cele trei state baltice, peste Estonia (79% în 2025). România, pentru comparație, a urcat de la 32% în 2004 la 78% în 2025.

Ce face acest episod diferit de celelalte din serie e o schimbare de direcție petrecută recent în ambele state, pe care o redăm aici tocmai pentru că arată că nicio măsură fiscală nu e gândită să fie permanentă. Letonia a renunțat la cota unică pe venitul personal în 2018 și a trecut la impozitare progresivă: 20% până la 20.000 de euro anual, 23% între 20.000 și 55.000 de euro, 31,4% peste acest prag. Din 2025, cotele au fost actualizate la 25,5%, respectiv 33% peste 105.300 de euro anual, cu o suprataxă de 3% peste 200.000 de euro. Motivul invocat oficial de guvernul leton a fost reducerea inegalității și a poverii fiscale de pe salariile mici. Lituania a urmat un traseu similar, în doi pași. O primă ajustare, în 2019, a urcat cota standard de la 15% la 20%, cu 27% pentru veniturile de peste zece ori salariul mediu. A urmat o reformă mai amplă, aprobată pentru 2026, cu trei tranșe, 20%, 25% și 32%, în funcție de venit, motivată public prin nevoia de a reduce inegalitatea, de a atenua un prag fiscal considerat prea abrupt și de a finanța cheltuielile de apărare.

Alți indicatori actuali arată o imagine apropiată, dar nu identică, de cea a României. Rata șomajului e de 6,8% în Letonia și 7,3% în Lituania (martie 2026), ambele ușor peste nivelul românesc (6,3%). Rata riscului de sărăcie sau excluziune socială e de 24,3% în Letonia și 25,8% în Lituania (2024), ambele sub nivelul românesc (27,9%), dar peste media Uniunii Europene (21,0%).

Merită amintit și un episod mai vechi, care spune multe despre disciplina bugetară a acestor state. În criza financiară din 2008-2009, economiile Letoniei și Lituaniei s-au prăbușit cu aproximativ 14-15% într-un singur an. În loc să-și devalorizeze moneda, soluția rapidă, dar mai puțin dureroasă pe termen scurt, ambele țări au ales „devalorizarea internă”: tăieri de salarii și cheltuieli publice, exact ca să respecte criteriile de aderare la euro. Sacrificiul și-a atins scopul. Estonia a intrat în zona euro în 2011, Letonia în 2014, Lituania în 2015, iar economiile lor și-au revenit rapid începând din 2010-2011.

Ca la fiecare postare din serie: am privit doar câteva măsuri dintr-un tablou mult mai complex, fără pretenția unui studiu economic exhaustiv. Nu am găsit, în sursele consultate, dovezi că schimbarea de direcție fiscală din Letonia și Lituania ar fi fost cauzată de eșecul cotei unice, motivele invocate oficial țin de echitate și de nevoi bugetare punctuale, nu de o respingere a rezultatelor economice obținute anterior. Cifrele sunt exacte, verificate din surse oficiale: Eurostat, LRT (radioteleviziunea publică lituaniană), KPMG, FREE Policy Brief.

Georgia - motorul și lupta cu corupția, în același pachet. Georgia a redus cota de impozit pe profit de la 20% la 15...
11/08/2026

Georgia - motorul și lupta cu corupția, în același pachet.

Georgia a redus cota de impozit pe profit de la 20% la 15% printr-o reformă amplă, lansată în 2004. Aceeași reformă a eliminat treptat, până în 2008, contribuțiile sociale de circa 31% și a simplificat radical un cod fiscal care ajunsese, înainte, la peste 2.000 de articole. Reforma fiscală n-a fost, însă, singura schimbare. În aceeași perioadă, Georgia a dus una dintre cele mai agresive campanii anticorupție din regiune, care a redus dramatic mita percepută la nivelul administrației publice.

Rezultatul, la nivel macroeconomic, e vizibil: PIB-ul per capita, în dolari curenți, a urcat de la 1.338 de dolari în 2004 la 8.284 de dolari în 2023, o creștere de peste șase ori. România a urcat, în aceeași perioadă, de la 3.488 de dolari (2004) la 22.513 dolari (2025) - rămânând, în valoare absolută, mult peste Georgia, dar cu o creștere proporțional comparabilă.

Progresul se vede și pe alți indicatori, cu o nuanță importantă. Rata sărăciei absolute, calculată la pragul internațional de 2,15 dolari pe zi, a scăzut de la aproximativ 400.000 de persoane în 2012 la circa 114.000 în 2024 - aproape 3% din populație, o reducere de trei ori și jumătate într-un deceniu. Reforma administrativă a fost la fel de spectaculoasă: Georgia a urcat de pe locul 112 din 190 de țări, în 2006, pe locul 7, în 2020, în clasamentul Băncii Mondiale privind ușurința de a face afaceri - un salt de 105 poziții în 14 ani, unul dintre cele mai rapide din lume. Pe indicele de percepție a corupției al Transparency International, Georgia a urcat de la un scor de aproximativ 2,3 în 2006 la 53 din 100 în 2024. Un sondaj din 2015 arăta că doar 2% din populație raportase că a plătit mită în anul anterior, față de o problemă endemică cu un deceniu în urmă.

Nu toți indicatorii arată, însă, o poveste la fel de pozitivă. Rata șomajului din Georgia rămâne ridicată, între 13,9% și 14,7% în perioada 2024-2026, aproape dublă față de cea a României (6,4%). E un semn clar că reforma fiscală și cea anticorupție, oricât de reușite, n-au rezolvat, cel puțin până acum, o problemă structurală a pieței muncii georgiene.

Ca la fiecare postare din serie: am privit doar câteva măsuri dintr-un tablou mult mai complex, fără pretenția unui studiu economic exhaustiv. Georgia rămâne, totuși, exemplul cel mai limpede din serie pentru o idee simplă: o reformă fiscală, luată separat de reforma instituțională, rareori produce singură rezultate de această amploare. Cifrele sunt exacte, verificate din surse oficiale: Banca Mondială, Geostat, Transparency International, Ministerul Economiei al Georgiei.

Singapore - vehiculul pe care nici guvernul nu are voie să-l atingă oricând. Singapore a redus treptat cota de impoz...
06/08/2026

Singapore - vehiculul pe care nici guvernul nu are voie să-l atingă oricând.

Singapore a redus treptat cota de impozit pe profit de la 26% în 1997 la 17%, nivel menținut din 2010 până azi. Din 1961 are o agenție guvernamentală dedicată exclusiv atragerii de investiții, Economic Development Board, care negociază direct cu marile companii condiții favorabile. Doar în 2024, agenția a atras 13,5 miliarde de dolari singaporezi în investiții fixe și 8,4 miliarde în cheltuieli de afaceri, cu aproape 18.700 de locuri de muncă proiectate.

Rezultatul, măsurat în PIB per capita în dolari curenți, e spectaculos: de la 12.763 de dolari în 1990 la 84.700 de dolari în 2023. România a pornit de la 1.642 de dolari în 1990 și a ajuns la 22.513 de dolari în 2025 - o creștere proporțional comparabilă, dar de la o bază mult mai mică, iar decalajul absolut față de Singapore rămâne uriaș.

Alți indicatori nuanțează imaginea unui succes economic fără fisuri. Rata șomajului din Singapore e extrem de scăzută, 2,0% în 2026, față de 6,3% în România. Coeficientul Gini, o măsură a inegalității veniturilor unde 0 înseamnă egalitate perfectă, e însă de 0,364 în Singapore (2024) - cel mai scăzut nivel din anul 2000, dar tot ridicat - față de 0,273 în România, minimul ei istoric (decembrie 2025). Cu alte cuvinte, deși PIB-ul per capita al Singaporelui e de peste trei ori mai mare decât al României, veniturile par distribuite mai inegal acolo decât la noi. Speranța de viață în Singapore a atins un maxim istoric de 83,5 ani în 2024, față de 76,6 ani în România, a doua cea mai mică din UE. Indicele dezvoltării umane al ONU plasează Singapore pe locul 14 mondial și România pe locul 57 - ambele în categoria „foarte ridicat”, dar la distanță considerabilă.

Cel mai instructiv element din exemplul Singaporelui nu ține, totuși, de motor, ci de vehicul. Constituția interzice guvernului aflat în funcție să cheltuiască rezervele naționale acumulate de guvernele anterioare fără aprobarea explicită a Președintelui, care are, practic, un drept de veto separat pentru exact acest scop. De la introducerea regulii, aprobarea a fost cerută și obținută doar de două ori: în 2009, în criza financiară globală, și între 2020 și 2022, în pandemie.

Ca la fiecare postare din serie: am privit doar câteva măsuri dintr-un tablou mult mai complex, fără pretenția unui studiu economic exhaustiv. Singapore e un oraș-stat cu o poziție geografică și un rol în comerțul mondial greu de reprodus oriunde altundeva - factori pe care nu-i putem separa complet de politica sa fiscală. Cifrele sunt exacte, verificate din surse oficiale: Singapore Department of Statistics, Ministry of Manpower, Singapore Economic Development Board, ONU, Banca Mondială.

Address

Iasi

Website

Alerts

Be the first to know and let us send you an email when Adrian Slabu posts news and promotions. Your email address will not be used for any other purpose, and you can unsubscribe at any time.

Contact The Business

Send a message to Adrian Slabu:

Shortcuts

Share

Category