Oltenitainfo

01/01/2026

„Anul Nou ne aduce bucurie și o nouă șansă de a ne schimba viața.”
~ Oprah Winfrey ~

„Prima zi a anului este o pagină albă. Scrie o poveste frumoasă.”

Fie ca pe fiecare filă din acest an să poți scrie despre bucurie, împliniri și recunoștință!

La mulți ani și un An Nou fericit tuturor!----🍾🥂🎉🍾🥂🎉---

01/01/2026

Acum 106 de ani!
La mulți ani!

30/12/2025

În 1925, exploratorul norvegian Leonhard Seppala, alături de câinele său, au devenit protagoniștii uneia dintre cele mai impresionante misiuni de salvare din istorie. În toiul iernii arctice, orașul izolat Nome, din Alaska, era amenințat de o epidemie de difterie.

Singura șansă de salvare era livrarea rapidă a serului, însă furtunile, gerul extrem și lipsa drumurilor făceau misiunea aproape imposibilă.

Soluția a venit de la o sanie trasă de câini, care a străbătut peste 1.000 de kilometri prin zăpadă, viscol și temperaturi sub zero. Deși istoria populară l-a reținut mai ales pe Balto, câinele care a fost lider în ultimul segment al drumului, rolul decisiv i-a aparținut lui Seppala și câinelui său principal, Togo. Cei doi au parcurs cea mai lungă și periculoasă porțiune a traseului, aproape 420 de kilometri, traversând zone necartografiate și ape înghețate.

Togo nu a fost doar un câine de tracțiune, ci un lider remarcabil, capabil să ia decizii vitale în condiții extreme. Rezistența, inteligența și loialitatea lui au făcut diferența dintre viață și moarte pentru sute de oameni.

Această imagine evocă legătura profundă dintre om și câine, o relație construită pe încredere absolută și curaj, într-una dintre cele mai mari misiuni de salvare ale secolului XX.

28/12/2025

Regizorul filmului „Moromeții” este pesimist privind viitorul României. Detalii în linkul din comentarii

25/12/2025

23/12/2025

Ultimele zile ale lui Dinu Brătianu

Dinu Brătianu a murit în 1950, într-o celulă de la Sighet, nu ca un om învins, ci ca un om eliminat deliberat. Avea 82 de ani și reprezenta exact ceea ce noul regim nu putea tolera: continuitatea morală a României democratice.

Fiu al lui Ion I. C. Brătianu și lider al Partidului Național Liberal, Dinu Brătianu nu fusese un revoluționar și nici un agitator. Fusese un om al instituțiilor, al legii și al statului constituțional. Tocmai de aceea era periculos. Nu putea fi acuzat credibil de „fascism”, „trădare” sau „crime”. Singura lui vină era existența.

După 1945, Brătianu a refuzat să legitimeze regimul comunist. Nu a colaborat. Nu a negociat. Nu a acceptat roluri decorative. A continuat să creadă că România poate reveni la legalitate și pluralism. Pentru comuniști, această poziție era inacceptabilă. Nu trebuia înfrânt într-un proces public. Trebuia scos din istorie.

În 1950, a fost arestat fără proces și trimis la închisoarea de la Sighet, locul unde regimul își depozita elitele incomode: foști prim-miniștri, miniștri, lideri politici, episcopi. Fără sentințe, fără apărare, fără termen. Doar dispariție.

Ultimele luni ale lui Dinu Brătianu au fost un amestec de frig, foame și abandon. Bătrân, bolnav, slăbit, nu a primit îngrijiri medicale reale. Hrana era insuficientă. Celula era rece. Comunicarea cu exteriorul, inexistentă. Regimul nu avea nevoie să-l execute. Era suficient să-l lase să se stingă.

Martorii spun că Brătianu a rămas lucid până aproape de final. Nu a cerut milă. Nu a făcut declarații. Nu a acceptat „reeducarea”. A murit în tăcere, fără să-și renege convingerile.

Moartea lui nu a fost anunțată public. Familia nu a fost informată oficial. Nu a existat înmormântare. Trupul a fost aruncat într-o groapă comună, fără cruce, fără nume. Statul român nu doar că l-a ucis, ci a încercat să-l șteargă complet.

Ultimele zile ale lui Dinu Brătianu nu sunt doar finalul unui om. Sunt finalul simbolic al liberalismului istoric românesc, al unei clase politice care construise România modernă și care a fost eliminată nu pentru ce a făcut, ci pentru ce reprezenta.

Dinu Brătianu nu a pierdut o luptă politică.
A fost lichidat de istorie, prin decizie administrativă.

Și poate cel mai dureros adevăr este acesta:
România nu l-a pierdut într-un război.
L-a pierdut în pace, într-o celulă, pentru că era un reper moral prea greu de suportat.

22/12/2025

Constantin Ticu Dumitrescu – omul care a deschis dosarele

Constantin Ticu Dumitrescu a fost unul dintre acei oameni pe care istoria recentă a României i-a preferat în umbră, pentru că prezența lui deranja. Nu prin scandal, nu prin strigăt, ci printr-un lucru mult mai periculos: insistența pe adevăr.

Născut în 1928, Ticu Dumitrescu a intrat devreme în conflict cu regimul comunist. A fost arestat în 1948, pe când era student, și condamnat pentru „activitate contra ordinii sociale”. În realitate, vina lui era simplă: refuza comunismul. A urmat un traseu clasic al distrugerii: Jilava, Aiud, Gherla, ani lungi de detenție, izolare, foame și umilință.

A ieșit din închisoare în 1964, odată cu amnistia generală. Nu reeducat. Nu împăcat. Ci convins că memoria este singura formă reală de justiție.

După 1989, Constantin Ticu Dumitrescu nu a cerut funcții, privilegii sau răzbunare. A cerut ceva mult mai greu de obținut într-o societate post-totalitară: adevărul despre Securitate. A fost unul dintre fondatorii Asociației Foștilor Deținuți Politici și un militant constant pentru accesul public la dosarele represiunii.

A intrat în Parlament, dar nu ca politician de carieră. A fost acolo cu o misiune clară: deschiderea arhivelor Securității. S-a lovit de rezistență din toate direcțiile. Foști activiști, foști informatori, foști „revoluționari” de ultim moment – toți aveau motive să amâne, să dilueze, să blocheze.

Cu o perseverență rară, a împins înainte legea care avea să ducă la crearea CNSAS. Nu era o lege perfectă, dar era un început. Pentru prima dată, românii aveau acces la o parte din adevărul despre cine a turnat, cine a comandat și cine a tăcut.

Ticu Dumitrescu a fost atacat, ridiculizat, acuzat că „redeschide răni”, că „vrea răzbunare”. El a răspuns mereu la fel: fără adevăr nu există reconciliere. Fără memorie, libertatea rămâne fragilă.

A murit în 2008, fără onoruri spectaculoase, fără cult al personalității. Dar a lăsat în urmă ceva ce foarte puțini au reușit să lase în România postcomunistă: o instituție a memoriei, obținută prin încăpățânare morală.

Constantin Ticu Dumitrescu nu a fost un om comod.
Nu a fost flexibil.
Nu a fost dispus să uite.

Și tocmai de aceea a fost necesar.

Pentru că unele societăți nu se vindecă prin tăcere,
ci prin oameni care refuză să lase trecutul îngropat sub liniște.