17/05/2025
S-a dat drept prietena ei cea mai buna, ca in ziua nuntii sa ii fure sotul...
Eva nu era genul de femeie care să se laude sau să se bage în față. Era liniștită, caldă, avea o frumusețe discretă, care te cucerea în timp. Ochii ei — un amestec de verde și căprui închis — îți dădeau impresia că ascultă cu sufletul, nu doar cu urechile. Nu ieșea prea des, nu avea un grup mare de prieteni, dar pe cei pe care-i iubea… îi iubea cu tot.
Avea 34 de ani când l-a cunoscut pe Radu — un bărbat simplu, dar atent, cu voce calmă și privire de om care știe ce vrea. Împreună erau un echilibru. Nu aveau pasiuni explozive, dar aveau liniște, încredere, un fel de acasă care nu se clatină la primul vânt.
Totul părea să meargă în direcția potrivită.
Apoi a apărut Bianca.
Au făcut cunoștință la birou. Bianca era tipul de femeie care atrage atenția: blondă, înaltă, mereu aranjată, cu zâmbetul mereu la purtător. Părea deschisă, sociabilă, exact genul care îți spune că vrea „să fie acolo pentru tine”. Eva a primit-o cu inima deschisă. Era o perioadă aglomerată, era obosită și, cumva, faptul că Bianca se oferise să o ajute cu pregătirile pentru nuntă părea un cadou picat din cer.
– Ești norocoasă, i-a spus Bianca într-o zi. – Radu chiar e un bărbat cm rar mai găsești. Aveți ceva frumos… să nu-l pierzi.
Dar erau momente în care zâmbetul Biancăi părea prea larg, întrebările prea personale, interesul… ușor forțat. Eva simțea uneori un fior, dar îl înăbușea imediat.
„Mi se pare mie. Exagerez. E doar generoasă…”
Sau poate nu?
Ziua cea mare venise cu tot cu emoții, rochie albă, zâmbete și acele lacrimi care apar doar când sufletul simte că e acolo unde trebuie.
Eva purta o rochie simplă, dar impecabilă, dintr-o dantelă fină și mătase naturală. Nimic strident. O croială dreaptă, cu umerii ușor descoperiți și o trenă discretă care aluneca lin pe podea. Părul și-l prinsese într-un coc elegant la ceafă, lăsând doar două șuvițe delicate să-i încadreze fața. Nu purta colier, doar o pereche de cercei mici cu perle. Era frumoasă fără să forțeze nimic. O mireasă care nu voia să fie admirată… ci iubită.
Bianca, în schimb, părea pregătită pentru o defilare pe covorul roșu. Rochie lungă, mulată, într-un roz pal aproape alb — suficient de apropiat de culoarea miresei cât să atragă atenția. Spatele gol, buclele perfect coafate căzând pe umeri, ruj roșu aprins și tocuri în care pășea ca o regină. Își aranja părul constant, râdea tare, și părea că fiecare gest al ei cere să fie privit. Nu părea o invitată. Părea... o rivală.
Dar Eva încă nu vedea. Sau poate nu voia să vadă.
Petrecerea era în toi, muzica mergea, lumea dansa, paharele se umpleau din nou. Radu era plecat spre masa rudelor, iar telefonul lui rămăsese pe masă. Vibra. Eva voia doar să-i trimită o poză mamei lui, care nu reușea să prindă semnal.
A luat telefonul. Nici nu știe de ce a apăsat pe WhatsApp. Poate din instinct. Poate... pentru că sufletul știa înaintea minții.
Și acolo a fost.
Bianca: „Te aștept dragule, diseară. Camera 308. Astăzi e nunta ta cu ea, dar eu știu adevărul. Eu sunt ceea ce-ți dorești.”
Radu: „Bianca, oprește-te. Ți-am tot spus.”
Bianca: „Tocmai azi... așa poate ai să înțelegi ce ai pierdut.”
