Klumea

08/10/2025

În 2009, un reporter necredincios a primit o mare lecție la coadă la Sfânta Parascheva.
Era trimis cu munca, să facă un reportaj despre pelerinii veniți în număr mare să se roage la racla Cuvioasei, fără să bănuiască ce avea să îl aștepte. Și cm viața avea să i se schimbe peste noapte.
Doru avea pe atunci 37 de ani, lucra ca reporter la un post local și spera în acel an să dea lovitura cu vreo poveste de viață descoperită printre pelerini.
Căuta senzaționalul, în locul unde oamenii veneau să-și caute liniștea.
Dar n-avea încotro. Trăia vremuri grele, criza afectase pe toată lumea, iar de când se tăiaseră salariile abia se mai descurca. Spera acum să facă niște materiale bune, poate scotea de o primă.
"Romică, o luăm din capăt de acolo, trecem pe lângă toți pelerinii, ne uităm la ei. De vezi vreo băbuță mai ofilită, vreun șchiop sau vreun alt personaj, îmi faci semn și pornești camera direct, da? Ca să nu pierdem vremea", îi spunea Doru colegului său cameraman, în timp ce își fuma rapid țigara.
Doru era ieșean și poate pentru că era de-al locului sărbătoarea Sfintei Parascheva devenise o banalitate pentru el. Nici la biserică nu mergea, deși avea multe nopți în care nu-și găsea liniștea când punea capul pe pernă.
Un fluierat s-a auzit iar Romică, colegul său cameraman, i-a făcut semn.
Doru a pregătit microfonul.
"Bună ziua, pentru ce ați venit să vă rugați astăzi la cuvioasa Parascheva?"
Era o bătrânică slăbuță, îmbrăcată în negru, bandajată la un ochi.
Femeia când a văzut că e filmată a oftat adânc.
"Eh...maică. Nu doresc nimănui așa durere, ce port eu în suflet".
Doru simțea că a prins lozul cel mare. Și era acum nerăbdător să audă povestea bătrânei. Doar că bătrânica...
Continuarea în VIDEO ⤵️ Buna, ce mai faci?

03/10/2025

Aproape toți cei care urmăriți Câștigă România ați auzit de Nicolae Uszkai, un concurent foarte bine pregătit, de la care și noi am aflat o mulțime de informații! Dar câți dintre voi l-ați urmărit în 2017, atunci când a concurat? Iată aici o scurtă demonstrație din ceea ce ne-a dovedit că știe și bucurați-vă de un om carismatic, cu multe cunoștințe, strategie, intuiție și simțul umorului!

27/09/2025

Nora o voia la azil... dar băiatul ei a rostit cuvintele pe care nu le va uita niciodată!
Maria avea 75 de ani. O femeie simplă, cu baticul legat sub bărbie, cu spatele ușor încovoiat și cu palmele crăpate de muncă. Rămăsese văduvă de aproape zece ani, iar de atunci singurătatea îi devenise tovarăș.
Fiul ei, Andrei, era tot ce avea mai scump. Plecase de tânăr la facultate, în oraș.
Anii trecuseră și Andrei își făcuse un rost. Era inginer într-o firmă mare de construcții, purta mereu cămașă albă și vorbea cu un aer sigur pe sine. Avea un apartament cochet, la etajul trei al unui bloc dintr-un cartier liniștit, și o soție frumoasă, Ioana, cu care se căsătorise de doar doi ani.
Într-o duminică, Andrei venise la ea în sat.
— Mamă, mi-e greu să te știu singură acolo. Vin peste săptămână, te iau și stai la noi cât vrei. Ai să vezi, îți va fi mai bine. Primele zile la apartament au fost ciudate pentru Maria. Totuși, bucuria de a fi aproape de Andrei îi aducea alinare.
Ioana, însă, era mereu grăbită. Tânără, cu părul prins într-un coc lejer și cu ochelarii pe nas, lucra ca contabilă și avea mereu ochii lipiți de laptop sau telefon. La început, a primit-o pe Maria cu un zâmbet politicos, dar rece. Nu ridica niciodată tonul, dar în vocea ei se simțea un soi de oboseală amestecată cu nemulțumire.
Într-o noapte, Maria s-a trezit însetată. S-a ridicat încet din patul mic pe care i-l pregătiseră în camera de oaspeți. Cu pași mărunți, desculță, s-a dus spre bucătărie.
Pe hol, însă, s-a oprit. Din dormitorul fiului se auzeau voci.
A ezitat o clipă, dar vorbele Ioanei au răsunat clar:
— Andrei, eu nu mai pot așa. E prea mult. Mă simt străină în propria casă. Mama ta e bună, nu zic nu, dar eu nu am semnat pentru asta. Eu vreau liniște, vreau intimitate. Nu pot trăi mereu cu cineva care mă supraveghează din umbră.
Maria a încremenit. A lipit palma de perete ca să nu cadă.
Ioana continua, cu un glas mai ascuțit:
— Dacă îți pasă de noi, du-o la un azil. Acolo îi va fi mai bine, are grijă cineva de ea, nu trebuie să fim noi sclavii trecutului. Eu nu vreau să îmbătrânesc lângă mama ta, vreau să trăiesc cu tine, nu cu ea!
Ochii Mariei s-au umplut de lacrimi. I se părea că pământul îi fuge de sub picioare.
Continuarea în VIDEO!

20/09/2025

Mamaia Maria, o femeie de 75 de ani dintr-un sat mic din județul Neamț, trăiește într-o casă veche, cu acoperiș de tablă ruginită și cu sobă de teracotă care trosnește iarna. Acolo și-a crescut singură cei doi nepoți, Andrei și Mihai.
Fiica ei, Loredana, după ce l-a născut și pe al doilea copil, i-a părăsit chiar din maternitate. Spunea că „nu e făcută pentru viața de mamă” și a dispărut. De atunci, niciun semn, nicio scrisoare, niciun telefon.
Tatăl lor, Ion, a plecat în Italia „doar câteva luni”, să strângă bani. Au trecut 15 ani și se mai aud doar câte un „La mulți ani” grăbit pe WhatsApp, pe telefonul copiilor, atunci când își aduce aminte.
Mamaia Maria s-a trezit mereu la patru dimineața, ca să aprindă focul și să le fiarbă ceai de tei cu pâine prăjită. Îi trimitea la școală curați, chiar dacă hainele erau cârpite la cot. Îi aștepta seara cu ciorbă de legume și o felie de pâine caldă.
Au fost însă și nopți grele, pe care nu le-a uitat niciodată. Când Mihai, cel mic, a făcut febră mare într-o noapte de iarnă, mamaia Maria a stat cu el în brațe până dimineața. Îi punea cârpe ude pe frunte și sufla peste ele, de parcă ar fi vrut să-i ia focul din trup cu suflarea ei. Nu avea bani de medicamente și nici cine s-o ducă la spital. A plâns în șoaptă, rugându-se la icoana din perete să nu i-l ia Dumnezeu.
Altădată, când Andrei avea doar cinci ani, a răcit atât de tare încât tremura toată noaptea sub plapuma subțire. Mamaia Maria s-a așezat lângă el și și-a dat jos bluza, acoperindu-l. Ea a rămas doar în cămașa de noapte subțire, tremurând de frig, dar liniștită că băiatul ei respira mai ușor.
Într-o dimineață, când trebuia să-i ducă la grădiniță, Andrei vomita continuu, iar Mihai plângea de foame. Mamaia Maria a împărțit ultimul ou fiert în două și le-a pus bucăți mici în palme. Ea n-a mâncat nimic în ziua aceea, dar și-a spus că așa e o mamă adevărată: se hrănește din puterea copiilor ei.
De multe ori, vecinii o întrebau cm se descurcă. Mamaia Maria zâmbea și spunea: „Cu mila Domnului și cu mâinile astea două.” Adevărul era că, în multe nopți, adormea plângând, cu gândul că poate nu va mai avea putere să-i ducă mai departe. Dar în fiecare seară, la capul patului, le citea rugăciuni la lumina lumânării și le mângâia frunțile fierbinți. Nu știa multe leacuri, dar știa să iubească. Și uneori, dragostea aceea a făcut minuni mai mari decât orice pastilă.
Andrei, cel mare, merge acum la liceu la oraș, iar Mihai încă e la gimnaziu. Amândoi poartă ghiozdane în spate și vise mari în suflet. Când se uită la bunica lor, văd o femeie mică de statură, cu batic negru pe cap și palmele brăzdate de muncă, dar pentru ei, mamaia Maria e tot universul.
Într-o seară, Andrei i-a spus:
– Bunico, când o să termin școala, prima mea grijă o să fie să-ți repar casa și să nu mai cari apă cu găleata din fântână.
Mamaia Maria a tăcut. Dar ochii i s-au umplut de lacrimi. Pentru că știa că băieții ei au crescut nu doar cu lapte și pâine, ci mai ales cu dragoste și jertfă.
Astăzi, în sat, oamenii o privesc cu respect. Spun că mamaia Maria a scris o poveste de viață mai puternică decât oricare alta. O poveste despre sacrificiu, despre dragoste și despre o femeie care, deși a fost părăsită de toți, nu și-a părăsit niciodată nepoții.
Nu uita să lași un LIKE. Respect pentru toți bunicii care cresc nepoți cu atâta jertfă. Distribuie și tu această poveste. 🙏 Destine de poveste

Mamaia Maria, o femeie de 75 de ani dintr-un sat mic din județul Neamț, trăiește într-o casă veche, cu acoperiș de tablă ruginită și cu sobă de teracotă care trosnește iarna. Acolo și-a crescut singură cei doi nepoți, Andrei și Mihai.

Fiica ei, Loredana, după ce l-a născut și pe al doilea copil, i-a părăsit chiar din maternitate. Spunea că „nu e făcută pentru viața de mamă” și a dispărut. De atunci, niciun semn, nicio scrisoare, niciun telefon.

Tatăl lor, Ion, a plecat în Italia „doar câteva luni”, să strângă bani. Au trecut 15 ani și se mai aud doar câte un „La mulți ani” grăbit pe WhatsApp, pe telefonul copiilor, atunci când își aduce aminte.

Mamaia Maria s-a trezit mereu la patru dimineața, ca să aprindă focul și să le fiarbă ceai de tei cu pâine prăjită. Îi trimitea la școală curați, chiar dacă hainele erau cârpite la cot. Îi aștepta seara cu ciorbă de legume și o felie de pâine caldă.
Au fost însă și nopți grele, pe care nu le-a uitat niciodată. Când Mihai, cel mic, a făcut febră mare într-o noapte de iarnă, mamaia Maria a stat cu el în brațe până dimineața. Îi punea cârpe ude pe frunte și sufla peste ele, de parcă ar fi vrut să-i ia focul din trup cu suflarea ei. Nu avea bani de medicamente și nici cine s-o ducă la spital. A plâns în șoaptă, rugându-se la icoana din perete să nu i-l ia Dumnezeu.

Altădată, când Andrei avea doar cinci ani, a răcit atât de tare încât tremura toată noaptea sub plapuma subțire. Mamaia Maria s-a așezat lângă el și și-a dat jos bluza, acoperindu-l. Ea a rămas doar în cămașa de noapte subțire, tremurând de frig, dar liniștită că băiatul ei respira mai ușor.

Într-o dimineață, când trebuia să-i ducă la grădiniță, Andrei vomita continuu, iar Mihai plângea de foame. Mamaia Maria a împărțit ultimul ou fiert în două și le-a pus bucăți mici în palme. Ea n-a mâncat nimic în ziua aceea, dar și-a spus că așa e o mamă adevărată: se hrănește din puterea copiilor ei.

De multe ori, vecinii o întrebau cm se descurcă. Mamaia Maria zâmbea și spunea: „Cu mila Domnului și cu mâinile astea două.” Adevărul era că, în multe nopți, adormea plângând, cu gândul că poate nu va mai avea putere să-i ducă mai departe. Dar în fiecare seară, la capul patului, le citea rugăciuni la lumina lumânării și le mângâia frunțile fierbinți. Nu știa multe leacuri, dar știa să iubească. Și uneori, dragostea aceea a făcut minuni mai mari decât orice pastilă.

Andrei, cel mare, merge acum la liceu la oraș, iar Mihai încă e la gimnaziu. Amândoi poartă ghiozdane în spate și vise mari în suflet. Când se uită la bunica lor, văd o femeie mică de statură, cu batic negru pe cap și palmele brăzdate de muncă, dar pentru ei, mamaia Maria e tot universul.

Într-o seară, Andrei i-a spus:
– Bunico, când o să termin școala, prima mea grijă o să fie să-ți repar casa și să nu mai cari apă cu găleata din fântână.

Mamaia Maria a tăcut. Dar ochii i s-au umplut de lacrimi. Pentru că știa că băieții ei au crescut nu doar cu lapte și pâine, ci mai ales cu dragoste și jertfă.

Astăzi, în sat, oamenii o privesc cu respect. Spun că mamaia Maria a scris o poveste de viață mai puternică decât oricare alta. O poveste despre sacrificiu, despre dragoste și despre o femeie care, deși a fost părăsită de toți, nu și-a părăsit niciodată nepoții.

Nu uita să lași un LIKE. Respect pentru toți bunicii care cresc nepoți cu atâta jertfă. Distribuie și tu această poveste. 🙏

20/09/2025

O bătrânică sărmană l-a făcut pe un om de afaceri să plângă.
Credea că are totul, dar o întâlnire neașteptată cu o bătrânică l-a făcut să plângă în mijlocul străzii. În graba lui zilnică, îmbrăcat la costum și cu telefonul la ureche, nu și-a imaginat nicio clipă pe cine va întâlni.
Era grăbit. Costumul scump îi cădea impecabil pe umeri, iar telefonul lipit de ureche îl făcea să pară de neatins. Mergea cu pași apăsați pe trotuarul aglomerat, fără să privească în jur.
La colț, o bătrânică firavă se chinuia să ducă două sacoșe grele. Nimeni nu se oprea. Nici el… până când a auzit-o șoptind:
– Mulțumesc, Doamne, că mă ajuți și azi să ajung acasă… chiar dacă singură.
S-a întors, i-a luat sacoșele și i-a spus:
– Vă duc eu, mamă.
Femeia l-a privit lung și a rostit cu voce tremurată:
– Nu mă mai ții minte, așa-i? Eu sunt tanti Ioana, îngrijitoarea de la grădiniță. Ți-am pus mereu o porție în plus, pentru că știam că acasă nu aveai destulă mâncare… Ți-am șters lacrimile când plângeai și ți-am spus că într-o zi vei ajunge departe. Și uite… ai ajuns. Tare mă bucur să te văd!
Tânărul a încremenit. Lacrimile i-au umplut ochii. Atunci a înțeles că binele făcut în tăcere nu se uită niciodată.
Oricât de departe ai ajunge, nu uita niciodată de unde ai pornit și cine te-a ajutat să mergi mai departe.
👉 Dacă și tu ai avut în viață un om care ți-a făcut bine în tăcere, lasă un ❤️ în comentarii și distribuie povestea. Destine de poveste

19/09/2025

Să nu-ți pară rău de durerea ce o porți în suflet.
Căci acolo e o comoară pe care Dumnezeu o șlefuiește, și tocmai de aceea doare.
Orice om e ca o scoică.
Iar durerea ce-o purtăm e perla noastră.
Se spune că o scoică îi spunea vecinei sale:
"Simt o mare durere în mine. Este ceva greu și rotund și sunt extenuată."
Cealaltă scoică îi răspunde:
"Fie lăudate cerul și marea, eu nu simt nicio durere. Mă simt bine și sunt sănătoasă, atât pe dinafară, cât și pe dinăuntru".
Un crab auzind discuția celor două scoici se oprește la scoica ce zicea că se simte sănătoasă și îi zice...
Continuarea în VIDEO! Destine de poveste

10/07/2025

Un măturător al străzii a găsit pe jos un portofel plin cu bani și a fost acuzat pe nedrept că l-a furat. Nea Ion avea 57 de ani. Lucrase 30 de ani la o fabrică din orășelul mic în care locuia. Într-o zi, însă, șeful cel mare l-a chemat în birou:
„Nea Ion, de 30 de ani lucrezi în fabrica asta, dar patronii ne-au spus să restrângem personalul. Ne pare tare rău, dar de luna viitoare va trebui să părăsești acest loc de muncă.” Au mai urmat multe cuvinte după comunicarea veștii, însă Nea Ion a reținut esențialul. Nu a mai putut asculta ce a urmat. Peste câteva săptămâni urma să rămână fără loc de muncă.
Nea Ion era stâlpul familiei. Avea o soție bolnavă de o boală autoimună. Femeia era în scaun cu rotile după ce ani în șir a umblat pe la medici și prin spitale.
„Ioane, du-te! Lasă-mă pe mine. Îți e greu și ție să mă îngrijești. Lasă-mă și fă-ți viața” i-a spus soția sa Lăcrimioară, cu lacrimi în ochi, la câteva luni după ce a ajuns în scaunul cu rotile.
„Cum să te las Lăcrimioara? Păi cu cine mai râd? Cine mă mai cicălește și mă strunește când mă apucă lenea cea mare? M-aș plictisi fără să-ți aud vocea pițigăiată.” a spus Nea Ion, în spirit de glumă. Toată viața a fost un om glumeț și a tratat greutățile cu zâmbetul pe buze și cu haz de necaz, deși doar el știa ce e în sufletul lui. Erau doar el și soția pe lume. Singurul lor copil le-a murit când avea doar 10 ani. Se întorcea de la școală, când o mașină a dat peste el. A fost o moarte fulgerătoare. Mulți ani, după ce fiul lor s-a stins, Nea Ion și tanti Lăcrimioara au fost ca niște fantome vii. Trăiau și nu prea. Vorbeau și nu prea. Simțeau și nu prea. Nicio durere pe lume nu se compară cu durerea pe care o simte un părinte când își conduce copilul la groapă. De multe ori s-au rugat și ei la Dumnezeu.
„Ia-mă Doamne și pe mine! Lasă-mă să mă duc la Mihăiță al meu. Nu mai am ce face aici. Pământul e gol fără el, Doamne! Singe-mă și ia-mi suflarea și lasă-mă, Doamne, să-mi văd băiatul! Să-l mai strâng o dată la piept. Să-i miros părul și să-i văd zâmbetul!” plângea femeia în genunchi lângă pat, în fiecare noapte, înainte să-și pună trupul obosit și bolnav pe saltea și să stea cu ochii ațintiți în tavan. Nopțile erau o corvoadă pentru ea. Gândurile nu-i dădeau pace. Stresul i-a adus și această boala autoimună și iat-o acum în scaun cu rotile. Durerea, după pierderea băiatului, s-a așternut acolo în suflet, ca o rană care nu se va închide vreodată complet.
Și asta era viața lui Nea Ion și acestea erau gândurile pe care le-a văzut cu ochii minții când șeful cel mare, cel care oricum nu îi știa viața, pentru că niciodată nu-l interesase, îi spunea că a rămas șomer. Nea Ion a ieșit din birou. Cu capul plecat și fără chef de glume. Nu mai avea putere de data aceasta. Prea multe calcule în mintea sa. Se gândea că nu vor mai avea bani să trăiască. Că cine îl mai angajează acum pe el, când mai avea câțiva ani până la pensie? Cui îi mai era de folos? Unde să se ducă? Se simțea pierdut, trist și singur. A ieșit pe poarta fabricii și se îndrepta cu pas agale spre casă. Și cm mergea așa, cu capul în pământ, a fost cât pe ce să dea cu fruntea de un stâlp de iluminat, plasat, așa cm se mai întâmplă în mod inexplicabil în țara noastră, fix în mijlocul trotuarului. A ridicat privirea și a dat cu ochii de o hârtie, roasă de ploaie, cu un scris care abia se mai vedea.
„Firmă serioasă, căutăm să angajăm lucrător la salubritate. Nu e nevoie de studii medii sau superioare. Salariului i se adaugă și bonificațiile. Mai multe detalii la numărul de telefon.... ”
Nea Ion și-a notat numărul de telefon pe o bucată de hârtie și l-a băgat în buzunar. Zilele treceau. Săptămânile treceau. Nea Ion încerca să-și găsească ceva de muncă. Orașul era mic. Locuri de muncă nu se prea găseau. El avea deja 57 de ani. Ușile i se închideau în față una câte una. Nea Ion se uita în portofelul. Banii se tot duceau. Viața e scumpă. Totul costă. Până și să respiri costă. Tanti Lăcrimioara avea nevoie de consultații la medic, de medicamente. Și-a amintit atunci de biletul cu numărul de telefon. A căutat în buzunarul pantalonilor și l-a găsit acolo, împăturit. A sunat. I-a răspuns o voce de femeie.
„Am sunat în legătură cu locul de muncă. Mai e disponibil?” a întrebat nea Ion.
„Sigur. Puteți să veniți mâine până la biou, să stăm de vorbă?” a întrebat femeie, de partea cealaltă a receptorului. Nea Ion a acceptat să meargă acolo. După atâta timp, cineva îl chema măcar la o discuție. Lucrător la salubritate nu suna tocmai ca un loc de muncă de vis, însă Nea Ion era disperat. Ajunsese la fundul sacului.
A doua zi a mers la birou. Nimeni nu l-a întrebat de vârstă sau de studii. L-au întrebat doar dacă este serios și l-au pus să completeze o declarație pe propria răspundere cm că nu are antecedente penale. I s-a explicat exact ce trebuia să facă. Urma să se ocupe de salubrizarea spațiilor verzi, dar și de lucrările necesare menținerii curățeniei și evacuării gunoiului menajer.
Nea Ion a acceptat locul de muncă. „Munca de înobilează” se încuraja el. Poate găsesc o comoară în gunoi. Știi cm se zice: „Gunoiul unora e comoara altuia!”. Și colegii lui râdeau.
„Da, Ioane! Speră tu că vei găsi comori în gunoi! Să nu ne uiți când o să fii bogat!” îi răspundeau colegii și râdeau cu toții. Le trecea timpul mai ușor așa.
Nea Ion lucra deja de luni bune la firma de salubritate. Într-o zi, pe când dădea cu mătura pe o alee dintr-un parc, a zărit în iarbă un portofel. Era un portofel negru. Se vedea că era atât de plin încât nici nu se putea închide bine. Bărbatul l-a ridicat de jos și l-a deschis. Un teanc de bani i s-a desfășurat în fața ochilor. Erau atât de mulți, cm nea Ion nu mai văzuse vreodată la un loc. Într-unul dintre buzunarele portofelului a văzut și buletinul proprietarului: Munteanu Claudiu. „Ce tânăr e! Cred că are vârsta pe care ar fi trebui să o aibă și Mihăiță al meu acum! Ia te uită, stă la 3 străzi de noi, ce coincidență! Așa e în orașele astea mici” se gândea nea Ion. Apoi a luat portofelul și l-a pus în buzunarul de la salopetă. Voia să meargă la om acasă și să-i ducă portofelul. Dar unul dintre colegii lui nea Ion a văzut toată scena. Era un om invidios și urâcios. Nu avea pentru nimeni un cuvânt bun și împrăștia ură din priviri. Bărbatul a scos telefonul mobil și l-a filmat pe nea Ion cm a băgat portofelul în buzunar. A trimis apoi filmulețul superiorului lui și i-a spus că nea Ion a furat un portofel. Bărbatul voia să crească în ochii șefului și nu rare erau momentele când fugea la el „cu pâra”.
Când lucrătorii au ajuns la sediu, nea Ion a fost chemat în biroul șefului. Acolo era și un echipaj de poliție.
„Nea Ion, te rugăm să îți golești buzunarele. Pune pe masă tot ce ai în buzunare!”
Nea Ion a scos portofelul, telefonul și cheile de la casă. Le-a pus pe masă.
„Al cui e portofelul?”
„Al unui bărbat cred. L-am găsit pe jos în parc. Voiam să merg la el acasă să i-l dau! Doar nu credeți că l-am furat!” a spus nea Ion. La început avea un zâmbet pe buze. Era un zâmbet al nevinovăției. Nu-și imagina cm cineva ar putea crede despre el că e un hoț. Apoi, când a văzut că șeful și polițiștii erau serioși, s-a speriat.
„Domnule, vom merge și vom înapoia portofelul proprietarului. Îi vom povesti situația. Dacă acesta va depune plângere, veți avea mari probleme legale!”.
Nea Ion a rămas pe gânduri. A mers supărat acasă și i-a povestit soției sale ce a pățit.
„Of, Ioane, cm nu ne mai lasă necazurile astea!” și a început să plângă. Să-și verse supărările care se tot adunaseră până când paharul răbdării se umpluse. Uneori viața ne dă încercări după încercări, ne aruncă în gol fără vestă de salvare. Și ne speriem și urlăm și simțim că ne vom prăbuși de pământ și se va alege praful de noi. Dar uneori, în zborul ăsta spre pământ, vine în zbor un parașutist care te prinde de mâini și care te ține strâns și te ajută să ajungi teafăr cu picioarele pe pământ. Așa a pățit și nea Ion.
Bărbatul a fost chemat la secție. Acolo se afla Claudiu Munteanu. Tânărul al cărui portofel îl găsise. Nea Ion se aștepta la ce e mai rău, însă bărbatul a intrat în vorbă cu el.
„nea Ion, ce s-a întâmplat? Spuneți-mi dumneavoastră!” Nea Ion a rămas surprins de tonul cald și de deschiderea bărbatului de a-i asculta varianta lui de adevăr. Nea Ion i-a povestit cm s-a întâmplat totul. I-a spus chiar că s-a gândit că băiatul lui ar fi fost de aceeași vârstă dacă ar fi trăit.
„Nea Ion, când a venit poliția la ușă, să-mi dea portofelul, mi-a spus cine l-a găsit. Am recunoscut numele de familie. Orașul nostru e mic și lumea e și mai mică, nea Ion. Mihăiță a fost colegul meu de bancă. Am stat împreună în aceeași bancă un an întreg, pe rîndul de la geam. Ce băiat glumeț, nea Ion! Cât mai râdeam împreună. Mereu ne spunea învățătoarea că ne va despărți dacă mai vorbim în timpul orelor. Dar Mihăiță mereu găsea câte o replică și o făcea și pe ea să râdă... ”
Nea Ion a început să râdă. De când nu-i mai pomenise nimeni de Mihăiță. Râdea, dar în același timp ochii i s-au umplut de lacrimi. Îl dureau amintirile, îl durea lipsa lui. Simțea și acum strânsoarea mânuțelor micuțe în jurul gâtului lui. Îi vedea zâmbetul în fiecare noapte în vis. Ce mult se bucurase să audă despre băiatul lui. Să-i povestească cineva lucruri noi despre el. Amintiri noi, imagini noi. Parcă îl și vedea în fața ochilor.
Nea Ion rămase cu ochii în pământ. Claudiu a continuat:
„Nea Ion, nu am venit aici să depun plângere. Am venit aici să te văd pe dumneata. Și am venit aici să te întreb dacă nu ai vrea să ai grijă de ferma noastră de lângă oraș. Nu trebuie dumneata să îngrijești animalele. Sunt niște oameni acolo care asta fac. Vreau doar să fie cineva să se asigure că-și fac bine treaba. În plus, știu că lu tanti Lăcrimioara i-ar plăcea mult să stea la casă, la țară. I-ar fi și mai ușor să iasă afară. Ce spuneți?” a întrebat Claudiu, înșiruind toate cuvintele pe nerăsuflate.
Nea Ion a ridicat capul din pământ. Mirat. Nu-i venea să creadă. Cum să i se întâmple așa ceva? Cum tocmai el să fie prins de mâini în timp ce cădea și era cât pe ce să fie strivit de pământ? De ce i se întind mâini salvatoare? A mers acasă. Tanti Lăcrămioara a ascultat tot ce s-a întâmplat cu sufletul la gura.
„Claudiu? Al lui Claudiu era portofelul? Mihăiță mereu vorbea de el... ” a spus femeia, în timp ce barba îi tremura de emoție.
Claudiu provenea dintr-o familie înstărită, dar pe cât de bogat era, pe atât de mare îi era și inima. A simțit să facă un gest bun și l-a făcut din inimă. A avut în mână două alegeri. Putea să facă rîu și să depună plângerea sau putea să facă bine și să nu-l acuze pe nea Ion. Claudiu nu doar că a ales să nu facă rău, ci le-a schimbat total viața lui Nea Ion și lui tanti Lăcrimioara. Cei doi s-au mutat la fermă, în inima naturii. Dimineața îi trezea cântatul cocoșului, iar pădurea le era ceasul. De la verde la arămiu, lunile treceau, însă necazurile nu mai veneau. În sfârșit, la bătrânețe, nea Ion și tanti Lăcimioara aveau o viață liniștită. Și, deși nu-și spuneau asta niciodată, amândoi știau că de acolo de sus, Mihăiță, fiul lor le-a scos în cale mâinile salvatoare ale lui Claudiu.
Uneori, în viață, ne simțim pierduți. Picăm în gol fără parașută și așteptăm să ne izbim de pământul gol, dar iată că ajutorul vine sub forme la care nici nu ne-am fi gândit. Un străin ne poate întinde o mână sau amândouă și ne poate împiedica să ne lovim. Încurcate sunt căile Domnului se spune. Important este să avem inima curată, deschisă și să nu ne pierdem speranța.
Dacă ți-a plăcut povestea noastră, lasă-ne o apreciere și nu uita să o împărtășești și cu prietenii tăi! ❤

Un măturător al străzii a găsit pe jos un portofel plin cu bani și a fost acuzat pe nedrept că l-a furat. Nea Ion avea 57 de ani. Lucrase 30 de ani la o fabrică din orășelul mic în care locuia. Într-o zi, însă, șeful cel mare l-a chemat în birou:

„Nea Ion, de 30 de ani lucrezi în fabrica asta, dar patronii ne-au spus să restrângem personalul. Ne pare tare rău, dar de luna viitoare va trebui să părăsești acest loc de muncă.” Au mai urmat multe cuvinte după comunicarea veștii, însă Nea Ion a reținut esențialul. Nu a mai putut asculta ce a urmat. Peste câteva săptămâni urma să rămână fără loc de muncă.

Nea Ion era stâlpul familiei. Avea o soție bolnavă de o boală autoimună. Femeia era în scaun cu rotile după ce ani în șir a umblat pe la medici și prin spitale.

„Ioane, du-te! Lasă-mă pe mine. Îți e greu și ție să mă îngrijești. Lasă-mă și fă-ți viața” i-a spus soția sa Lăcrimioară, cu lacrimi în ochi, la câteva luni după ce a ajuns în scaunul cu rotile.

„Cum să te las Lăcrimioara? Păi cu cine mai râd? Cine mă mai cicălește și mă strunește când mă apucă lenea cea mare? M-aș plictisi fără să-ți aud vocea pițigăiată.” a spus Nea Ion, în spirit de glumă. Toată viața a fost un om glumeț și a tratat greutățile cu zâmbetul pe buze și cu haz de necaz, deși doar el știa ce e în sufletul lui. Erau doar el și soția pe lume. Singurul lor copil le-a murit când avea doar 10 ani. Se întorcea de la școală, când o mașină a dat peste el. A fost o moarte fulgerătoare. Mulți ani, după ce fiul lor s-a stins, Nea Ion și tanti Lăcrimioara au fost ca niște fantome vii. Trăiau și nu prea. Vorbeau și nu prea. Simțeau și nu prea. Nicio durere pe lume nu se compară cu durerea pe care o simte un părinte când își conduce copilul la groapă. De multe ori s-au rugat și ei la Dumnezeu.

„Ia-mă Doamne și pe mine! Lasă-mă să mă duc la Mihăiță al meu. Nu mai am ce face aici. Pământul e gol fără el, Doamne! Singe-mă și ia-mi suflarea și lasă-mă, Doamne, să-mi văd băiatul! Să-l mai strâng o dată la piept. Să-i miros părul și să-i văd zâmbetul!” plângea femeia în genunchi lângă pat, în fiecare noapte, înainte să-și pună trupul obosit și bolnav pe saltea și să stea cu ochii ațintiți în tavan. Nopțile erau o corvoadă pentru ea. Gândurile nu-i dădeau pace. Stresul i-a adus și această boala autoimună și iat-o acum în scaun cu rotile. Durerea, după pierderea băiatului, s-a așternut acolo în suflet, ca o rană care nu se va închide vreodată complet.

Și asta era viața lui Nea Ion și acestea erau gândurile pe care le-a văzut cu ochii minții când șeful cel mare, cel care oricum nu îi știa viața, pentru că niciodată nu-l interesase, îi spunea că a rămas șomer. Nea Ion a ieșit din birou. Cu capul plecat și fără chef de glume. Nu mai avea putere de data aceasta. Prea multe calcule în mintea sa. Se gândea că nu vor mai avea bani să trăiască. Că cine îl mai angajează acum pe el, când mai avea câțiva ani până la pensie? Cui îi mai era de folos? Unde să se ducă? Se simțea pierdut, trist și singur. A ieșit pe poarta fabricii și se îndrepta cu pas agale spre casă. Și cm mergea așa, cu capul în pământ, a fost cât pe ce să dea cu fruntea de un stâlp de iluminat, plasat, așa cm se mai întâmplă în mod inexplicabil în țara noastră, fix în mijlocul trotuarului. A ridicat privirea și a dat cu ochii de o hârtie, roasă de ploaie, cu un scris care abia se mai vedea.

„Firmă serioasă, căutăm să angajăm lucrător la salubritate. Nu e nevoie de studii medii sau superioare. Salariului i se adaugă și bonificațiile. Mai multe detalii la numărul de telefon.... ”

Nea Ion și-a notat numărul de telefon pe o bucată de hârtie și l-a băgat în buzunar. Zilele treceau. Săptămânile treceau. Nea Ion încerca să-și găsească ceva de muncă. Orașul era mic. Locuri de muncă nu se prea găseau. El avea deja 57 de ani. Ușile i se închideau în față una câte una. Nea Ion se uita în portofelul. Banii se tot duceau. Viața e scumpă. Totul costă. Până și să respiri costă. Tanti Lăcrimioara avea nevoie de consultații la medic, de medicamente. Și-a amintit atunci de biletul cu numărul de telefon. A căutat în buzunarul pantalonilor și l-a găsit acolo, împăturit. A sunat. I-a răspuns o voce de femeie.

„Am sunat în legătură cu locul de muncă. Mai e disponibil?” a întrebat nea Ion.
„Sigur. Puteți să veniți mâine până la biou, să stăm de vorbă?” a întrebat femeie, de partea cealaltă a receptorului. Nea Ion a acceptat să meargă acolo. După atâta timp, cineva îl chema măcar la o discuție. Lucrător la salubritate nu suna tocmai ca un loc de muncă de vis, însă Nea Ion era disperat. Ajunsese la fundul sacului.

A doua zi a mers la birou. Nimeni nu l-a întrebat de vârstă sau de studii. L-au întrebat doar dacă este serios și l-au pus să completeze o declarație pe propria răspundere cm că nu are antecedente penale. I s-a explicat exact ce trebuia să facă. Urma să se ocupe de salubrizarea spațiilor verzi, dar și de lucrările necesare menținerii curățeniei și evacuării gunoiului menajer.

Nea Ion a acceptat locul de muncă. „Munca de înobilează” se încuraja el. Poate găsesc o comoară în gunoi. Știi cm se zice: „Gunoiul unora e comoara altuia!”. Și colegii lui râdeau.
„Da, Ioane! Speră tu că vei găsi comori în gunoi! Să nu ne uiți când o să fii bogat!” îi răspundeau colegii și râdeau cu toții. Le trecea timpul mai ușor așa.

Nea Ion lucra deja de luni bune la firma de salubritate. Într-o zi, pe când dădea cu mătura pe o alee dintr-un parc, a zărit în iarbă un portofel. Era un portofel negru. Se vedea că era atât de plin încât nici nu se putea închide bine. Bărbatul l-a ridicat de jos și l-a deschis. Un teanc de bani i s-a desfășurat în fața ochilor. Erau atât de mulți, cm nea Ion nu mai văzuse vreodată la un loc. Într-unul dintre buzunarele portofelului a văzut și buletinul proprietarului: Munteanu Claudiu. „Ce tânăr e! Cred că are vârsta pe care ar fi trebui să o aibă și Mihăiță al meu acum! Ia te uită, stă la 3 străzi de noi, ce coincidență! Așa e în orașele astea mici” se gândea nea Ion. Apoi a luat portofelul și l-a pus în buzunarul de la salopetă. Voia să meargă la om acasă și să-i ducă portofelul. Dar unul dintre colegii lui nea Ion a văzut toată scena. Era un om invidios și urâcios. Nu avea pentru nimeni un cuvânt bun și împrăștia ură din priviri. Bărbatul a scos telefonul mobil și l-a filmat pe nea Ion cm a băgat portofelul în buzunar. A trimis apoi filmulețul superiorului lui și i-a spus că nea Ion a furat un portofel. Bărbatul voia să crească în ochii șefului și nu rare erau momentele când fugea la el „cu pâra”.

Când lucrătorii au ajuns la sediu, nea Ion a fost chemat în biroul șefului. Acolo era și un echipaj de poliție.

„Nea Ion, te rugăm să îți golești buzunarele. Pune pe masă tot ce ai în buzunare!”
Nea Ion a scos portofelul, telefonul și cheile de la casă. Le-a pus pe masă.
„Al cui e portofelul?”
„Al unui bărbat cred. L-am găsit pe jos în parc. Voiam să merg la el acasă să i-l dau! Doar nu credeți că l-am furat!” a spus nea Ion. La început avea un zâmbet pe buze. Era un zâmbet al nevinovăției. Nu-și imagina cm cineva ar putea crede despre el că e un hoț. Apoi, când a văzut că șeful și polițiștii erau serioși, s-a speriat.
„Domnule, vom merge și vom înapoia portofelul proprietarului. Îi vom povesti situația. Dacă acesta va depune plângere, veți avea mari probleme legale!”.

Nea Ion a rămas pe gânduri. A mers supărat acasă și i-a povestit soției sale ce a pățit.

„Of, Ioane, cm nu ne mai lasă necazurile astea!” și a început să plângă. Să-și verse supărările care se tot adunaseră până când paharul răbdării se umpluse. Uneori viața ne dă încercări după încercări, ne aruncă în gol fără vestă de salvare. Și ne speriem și urlăm și simțim că ne vom prăbuși de pământ și se va alege praful de noi. Dar uneori, în zborul ăsta spre pământ, vine în zbor un parașutist care te prinde de mâini și care te ține strâns și te ajută să ajungi teafăr cu picioarele pe pământ. Așa a pățit și nea Ion.

Bărbatul a fost chemat la secție. Acolo se afla Claudiu Munteanu. Tânărul al cărui portofel îl găsise. Nea Ion se aștepta la ce e mai rău, însă bărbatul a intrat în vorbă cu el.

„nea Ion, ce s-a întâmplat? Spuneți-mi dumneavoastră!” Nea Ion a rămas surprins de tonul cald și de deschiderea bărbatului de a-i asculta varianta lui de adevăr. Nea Ion i-a povestit cm s-a întâmplat totul. I-a spus chiar că s-a gândit că băiatul lui ar fi fost de aceeași vârstă dacă ar fi trăit.

„Nea Ion, când a venit poliția la ușă, să-mi dea portofelul, mi-a spus cine l-a găsit. Am recunoscut numele de familie. Orașul nostru e mic și lumea e și mai mică, nea Ion. Mihăiță a fost colegul meu de bancă. Am stat împreună în aceeași bancă un an întreg, pe rîndul de la geam. Ce băiat glumeț, nea Ion! Cât mai râdeam împreună. Mereu ne spunea învățătoarea că ne va despărți dacă mai vorbim în timpul orelor. Dar Mihăiță mereu găsea câte o replică și o făcea și pe ea să râdă... ”

Nea Ion a început să râdă. De când nu-i mai pomenise nimeni de Mihăiță. Râdea, dar în același timp ochii i s-au umplut de lacrimi. Îl dureau amintirile, îl durea lipsa lui. Simțea și acum strânsoarea mânuțelor micuțe în jurul gâtului lui. Îi vedea zâmbetul în fiecare noapte în vis. Ce mult se bucurase să audă despre băiatul lui. Să-i povestească cineva lucruri noi despre el. Amintiri noi, imagini noi. Parcă îl și vedea în fața ochilor.

Nea Ion rămase cu ochii în pământ. Claudiu a continuat:

„Nea Ion, nu am venit aici să depun plângere. Am venit aici să te văd pe dumneata. Și am venit aici să te întreb dacă nu ai vrea să ai grijă de ferma noastră de lângă oraș. Nu trebuie dumneata să îngrijești animalele. Sunt niște oameni acolo care asta fac. Vreau doar să fie cineva să se asigure că-și fac bine treaba. În plus, știu că lu tanti Lăcrimioara i-ar plăcea mult să stea la casă, la țară. I-ar fi și mai ușor să iasă afară. Ce spuneți?” a întrebat Claudiu, înșiruind toate cuvintele pe nerăsuflate.

Nea Ion a ridicat capul din pământ. Mirat. Nu-i venea să creadă. Cum să i se întâmple așa ceva? Cum tocmai el să fie prins de mâini în timp ce cădea și era cât pe ce să fie strivit de pământ? De ce i se întind mâini salvatoare? A mers acasă. Tanti Lăcrămioara a ascultat tot ce s-a întâmplat cu sufletul la gura.

„Claudiu? Al lui Claudiu era portofelul? Mihăiță mereu vorbea de el... ” a spus femeia, în timp ce barba îi tremura de emoție.

Claudiu provenea dintr-o familie înstărită, dar pe cât de bogat era, pe atât de mare îi era și inima. A simțit să facă un gest bun și l-a făcut din inimă. A avut în mână două alegeri. Putea să facă rîu și să depună plângerea sau putea să facă bine și să nu-l acuze pe nea Ion. Claudiu nu doar că a ales să nu facă rău, ci le-a schimbat total viața lui Nea Ion și lui tanti Lăcrimioara. Cei doi s-au mutat la fermă, în inima naturii. Dimineața îi trezea cântatul cocoșului, iar pădurea le era ceasul. De la verde la arămiu, lunile treceau, însă necazurile nu mai veneau. În sfârșit, la bătrânețe, nea Ion și tanti Lăcimioara aveau o viață liniștită. Și, deși nu-și spuneau asta niciodată, amândoi știau că de acolo de sus, Mihăiță, fiul lor le-a scos în cale mâinile salvatoare ale lui Claudiu.

Uneori, în viață, ne simțim pierduți. Picăm în gol fără parașută și așteptăm să ne izbim de pământul gol, dar iată că ajutorul vine sub forme la care nici nu ne-am fi gândit. Un străin ne poate întinde o mână sau amândouă și ne poate împiedica să ne lovim. Încurcate sunt căile Domnului se spune. Important este să avem inima curată, deschisă și să nu ne pierdem speranța.

Dacă ți-a plăcut povestea noastră, lasă-ne o apreciere și nu uita să o împărtășești și cu prietenii tăi! ❤