04/07/2025
Cel mai greu moment din viața unui copil este când îți vezi tatăl umilit și nu știi cm să reacționezi.
Dubița albastră scârțâie pe străzile asfaltate ale orașului, iar eu stau lângă tata cu obrajii înroșiți, nu de căldura lui iulie, ci de rușinea că poate mă vede cineva din clasă. În spatele nostru, pepenii sunt aranjați cu grijă pe paie - roșii ca sângele și galbeni ca soarele, toți crescuți în grădina noastră de lângă Brăila.
"Pepeni dulci, pepeni de casă!", strigă tata prin megafonul vechi, pe care îl foloseam și la meciul cu Dinamo de pe stadionul din sat. Mă gândesc că poate ar fi mai bine să stau în dubă, să nu mă vadă nimeni, dar tata îmi spune mereu că munca cinstită nu se ascunde.
Și apoi se întâmplă ce mi-era cel mai frică. Pe strada Mihai Eminescu, în fața unui bloc cu zece etaje, îl văd pe Radu din clasa mea stând cu alți doi băieți pe o bancă. Mă fac mic în scaunul de lângă tata, dar prea târziu. M-a văzut.
"Uite-l pe Ionuț care vinde pepeni cu tac-su!", strigă Radu, râzând și arătând cu degetul spre dubă. Ceilalți doi încep să râdă și ei. "Hai să ne dai și nouă un pepene gratis, că suntem colegi!"
Îmi simt obrajii arzându-mi de rușine. Îmi vine să mă ascund sub bordul dubei, să dispar de acolo. Dar tata oprește mașina, dă drumul la megafon și se uită la mine.
"Coboară să-i ajuți să aleagă un pepene", îmi spune liniștit.
"Tată, nu... Ei râd de noi," șoptesc eu, simțind cm mi se strâng lacrimile în ochi.
Tata mă privește cu acei ochi blânzi dar hotărâți pe care îi știu de când mă știu. Se dă jos din dubă și începe să aranjeze pepenii în fața mașinii, ca și cm nimic nu s-ar fi întâmplat.
"Băieți, vreți să gustați? Să vedeți ce pepeni am crescut anul asta," le spune el băieților care încă râd.
Radu se apropie, încă cu zâmbetul ăla batjocoritor pe față. "Câți bani faceți din chestia asta?"
"Destui cât să-mi țin băiatul la școală și să aibă haine curate și caiete noi la toamnă," răspunde tata, tăind o felie dintr-un pepene roșu. "Gustă."
Când Radu înghite bucata de pepene, văd cm i se schimbă expresia. "E... e foarte dulce", spune el, mai puțin sigur pe el.
"Trei luni am avut grijă de pepeniera asta," continuă tata, arătând spre duba plină. "De la răsărit până la apus. Am săpat, am plantat, am udat, am plescănit să alung vrăbiile. Ionuț m-a ajutat în fiecare zi după școală. Doar cei care au muncit cu adevărat pentru ceva știu ce înseamnă să fii mândru de ce ai făcut cu mâinile tale."
Îl văd pe Radu dând din cap, mai tăcut acum. Și atunci tata se întoarce spre mine.
"Fiul meu, nu-ți fie rușine niciodată de munca cinstită. Băiatul ăsta râde acum, dar părinții lui cumpără pepenii ăștia de la supermarket cu dublu prețul. Iar tu știi gustul fiecărui pepene din duba asta, pentru că l-ai văzut crescând."
Când urcăm înapoi în dubă, Radu vine spre mine. "Scuze, Ionuț. N-am vrut să... Chiar sunt buni pepenii."
În drum spre casa, tata pune iar megafonul la gură. "Pepeni dulci, pepeni de casă!" Dar de data asta, în loc să îmi fie rușine, îmi simt inima bătând puternic de mândrie.
"Tată," îl întreb, "de ce nu te-ai supărat pe băieții ăia?"
"Pentru că ei nu știu încă ce înseamnă să muncești pentru a-ți întreține familia. Poate într-o zi vor înțelege că un bărbat se măsoară nu după cm râd alții de el, ci după cm își respectă munca și familia."
Seara, când numărăm banii de pe ziua aceea - suficienți pentru manualele de la școală și pentru un tricou nou pentru mine - realizez că tata mi-a dat cea mai importantă lecție din viața mea. Nu despre pepeni, ci despre demnitate.
"Uite ce frumos", spune tata, privind spre pepeniera noastră goală. "În septembrie o să plantăm din nou. Dar de data asta, poate îmi ceri tu megafonul."
