21/10/2025
Aeroportul e un loc al plecărilor, dar uneori e și un loc al conștientizărilor.
Ieri, printre valize și voci grăbite, am asistat la o scenă care mi-a rămas în minte: un frate mai mare care își teroriza fratele mai mic, iar părinții… absenți emoțional. Din neatenție sau obișnuință. Din obișnuința acelui „lasă-i, se descurcă ei”.
Copilul cel mic, vreo 6-7 ani, încerca să fugă, dar nu avea unde. În spațiul acela îngust, între benzile de delimitare, a fost prins…nu doar fizic, ci și emoțional. Iar când în cele din urmă a izbucnit în plâns, nu era doar durere, ci și neputință. Neputința unui copil care nu e văzut.
Și acolo mi s-a strâns inima. Pentru că mi-am amintit exact cm e să fii acel copil. Să simți nedreptatea, teama, furia … și tăcerea părinților care nu intervin. Tăcerea care doare mai tare decât orice palmă.
Ca adult, am înțeles ceva: rănile dintre frați nu se vindecă odată cu timpul. Se vindecă atunci când părinții aleg să nu fie spectatori.
Când nu minimalizează durerea celui mic cu „lasă că trece”.
Când nu glorifică agresorul cu „e băiat, așa sunt băieții”.
Când învață să vadă dincolo de comportament și să citească emoțiile.
Copiii nu au nevoie doar de haine, jucării sau iPhone-uri. Au nevoie de protecție emoțională. De siguranța că atunci când strigă, cineva îi aude. Pentru că altfel, vor crește adulți care nu știu să se apere. Sau, dimpotrivă, care cred că iubirea se exprimă prin control și se vor comporta la fel cu familiile lor.
Uneori, lecțiile cele mai grele nu vin din cărți. Vin dintr-un aeroport. Dintr-un plâns înfundat. Dintr-un „lasă-i, se descurcă ei” care, de fapt, lasă urme adânci.
📌 Reflectă un pic: tu ai fost copilul care lovea sau cel care tăcea?
Și mai ales: cm vrei să continui povestea de acum încolo?
