21/03/2025
Ca mulți alți părinți, și pe mine m-a bulversat filmul Adolescence. M-a făcut să mă întreb dacă îmi cunosc cu adevărat copiii, dacă știu prin ce trec, dacă le sunt alături așa cm au nevoie. Întrebări peste întrebări, care nu-mi dau pace.
Nu am vrut să comentez despre film, dar după ce am citit atâtea păreri, simt nevoia să-mi spun si eu offul. Majoritatea mesajelor pe care le-am văzut se învârt în jurul ideii că doar părinții sunt responsabili pentru copiii lor. Iar eu nu sunt de acord. Așa cm nu sunt de acord nici cu ideea că profesorii sunt singurii vinovați pentru educația lor.
Și în timp ce aceste două tabere se luptă să paseze responsabilitatea una către cealaltă, cine suferă? Copiii noștri.
Mă întreb: ce se întâmplă cu acei copii care nu au părinți implicați? Cei care trăiesc în medii abuzive, cei care nu au pe nimeni care să le ofere siguranță emoțională? Ne limităm să spunem că „părinții sunt de vină” și mergem mai departe? Îi lăsăm să se piardă, perpetuând un model disfuncțional? Dacă vrem să schimbăm ceva, nu putem oferi doar aceeași indiferență pe care poate au trăit-o deja.
Responsabilitatea este comună. Ca părinți, trebuie să fim ancora emoțională a copiilor noștri. Ca profesori, trebuie să fim mai mult decât niște simpli transmițători de informații. Ca societate, trebuie să înțelegem că acești adolescenți vor fi viitorii adulți, viitorii părinți, cei care vor lucra alături de copiii noștri, cei care le vor influența viața. Dacă acum îi lăsăm de izbeliște, fără sprijin și fără modele sănătoase, ce fel de societate construim pentru viitor?
Visez la ziua în care părinții, cadrele didactice, întreg sistemul de învățământ, autoritățile și societatea vor colabora.
Nu a trecut mult timp de când, pe rețelele sociale, întreg sistemul de învățământ și profesorii erau blamați pentru rezultatele elevilor la testele PISA. Acum dăm vina pe părinți. Dar nu ar fi mai normal ca fiecare să se întrebe cm poate contribui pentru a îmbunătăți situația?
Pentru că îmi doresc să cresc niște copii echilibrați emoțional, mi-am canalizat energia, în ultimii ani, în educația mea, pentru a le putea fi suport și model. Una dintre cele mai dificile provocări a fost să-i conving că nu hainele pe care le poartă, nu telefonul pe care îl au, nu brandul pe care-l afișează îi definesc ca persoane. Cred că fiecare părinte s-a confruntat măcar o dată cu o situație în care copilul s-a simțit exclus sau judecat pentru că nu se încadra într-un anumit tipar. Un tipar care, de cele mai multe ori, nu este pozitiv.
Și poate că nu pare un aspect atât de important, dar cred că exact de aici pleacă multe dintre problemele cu care se confruntă copiii noștri. Iar aceste valori nu sunt transmise doar de părinți sau de școală. De aceea, cred că responsabilitatea este a întregii societăți.
Nu e ușor să transmiți unui adolescent de azi valori și principii diferite de cele promovate de societate. Nu e ușor să îi oferi suportul necesar pentru a rămâne echilibrat în diferite situații. Nu e ușor pentru copiii noștri să își păstreze coloana vertebrală dreaptă atunci când sunt presați din toate părțile. Da, ei simt bullying nu doar din partea colegilor, a anturajului, ci și din partea părinților, profesorilor, familiei și a standardelor impuse de societate.
De atâția ani ne plângem de situația noastră, și cu toate acestea, lucrurile merg din ce în ce mai rău. Nu se caută soluții, doar vinovați. Și vai, ce ne mai place să dăm vina!
Poate că e timpul să schimbăm întrebarea. În loc de Cine e vinovat?, să ne întrebăm:
💡 Ce pot face eu pentru a contribui la schimbare?
