18/11/2025
COPIII CARE NU IUBESC NU S-AU NĂSCUT AȘA, AU ÎNVĂȚAT AȘA. Mă uit la copiii din jur și simt un gol care nu ține de joacă sau de gălăgie. Aleargă, țipă, se împing, dar ceva esențial lipsește din gesturile lor, ca și cm o piesă nevăzută s-ar fi pierdut pe drum.
Când unul cade, ceilalți nu aleargă spre el. Se uită scurt, poate chicotesc, apoi continuă jocul.
Când unul plânge, nu întreabă ce doare. Doar privesc, nedumeriți, nepregătiți, apoi întorc privirea spre altceva.
Nu e răutate. E imitare.
Nu e nepăsare. E lipsă de modele.
Nu e gol interior. E gol transmis.
Într-o lume în care sensibilitatea e ridiculizată, iar vulnerabilitatea e tratată ca slăbiciune, copiii nu știu să iubească pentru că nimeni nu le arată cum.
Mă întreb ce văd acești copii în casele lor.
Poate văd doi părinți care nu se mai ating, care nu-și mai rostesc numele cu tandrețe, care au uitat cm arată o îmbrățișare.
Poate mesele sunt reci, iar tăcerea e ritualul serii.
Poate lacrimile sunt ascunse în baie, iar tensiunea atârnă în aer ca o ușă care nu mai vrea să se închidă.
Poate aud certuri, reproșuri, uși trântite.
Poate îl văd pe tata amețit, absent sau încruntat, și pe mama străduindu-se să pară impecabilă pentru vecini, în timp ce pe dinăuntru îi crapă sufletul de singurătate.
Așa învață copiii că iubirea doare.
Că apropierea e periculoasă.
Că mai bine te protejezi decât să simți.
Că emoțiile trebuie ascunse.
Că dacă nu iubești, nu pierzi.
Și, fără să vrem, creștem copii cuminți, dar goi.
Copii care râd mecanic.
Copii care privesc fără să vadă.
Copii care se joacă fără să se atingă cu adevărat.
Sunt în lume, dar nu sunt înăuntrul ei.
Au inimă, dar nu au limbaj pentru ea.
Au ochi, dar nu știu să vadă un om, ci doar o mișcare, un stimul, o fugă.
Și totuși… vindecarea e posibilă.
Ar fi suficient ca acești copii să vadă măcar o singură dată doi oameni care se iubesc cu adevărat:
nu perfecți, ci prezenți,
nu dramatici, ci blânzi,
nu bogați în aparențe, ci bogați în gesturi.
Să vadă o mână întinsă fără reproș.
O voce care alină fără critică.
O lacrimă ștearsă cu grijă, nu cu rușine.
O îmbrățișare care spune „ești în siguranță”.
Pentru că iubirea nu se predă prin teorie.
Iubirea se învață prin exemplu.
Și dacă noi, adulții, am face măcar o dată pe zi efortul de a fi ceea ce nu am primit nici noi…
copiii ar începe din nou să iubească.
Să fie vulnerabili, curioși, sensibili.
Să vadă. Să simtă. Să aparțină.
Lumea are nevoie acută de iubire.
De respect.
De altruism.
De oameni mari care să învețe inimile mici că delicatețea nu e un risc, ci un dar.
