09/04/2025
Bătrânu' meu cu care am crescut în curte și-a vândut toate oile ca să îmi facă mie o fericire... Am un nod în gât în timp ce vă povestesc asta, dar trebuie să știți.
Numele meu este Alexandru, sunt din sat Cătrunești și cresc cu bunicii mei de 10 ani de zile, de când părinții mei au plecat în Italia să muncească. La început trebuia să stau doar câteva luni, până se aşezau ei acolo. Dar lunile s-au făcut ani, iar eu am rămas în grija bunicilor.
Bunicul meu, nea Vasile cm îi spun toți în sat, are 72 de ani și toată viața lui a crescut oi. Nu multe, vreo treizeci, dar destule cât să ne asigure un trai decent. În fiecare dimineață, indiferent de vreme, se trezea la 5 și mergea cu ele la păscut pe dealurile din spatele satului. Îl însoțeam deseori, mai ales în vacanțe, și îmi plăcea să-l ascult povestind despre vremurile de demult.
"Vezi tu, măi nepoate," îmi spunea el privind spre turma care pășea liniștită, "oile astea ne-au ținut familia în viață. Când era foamete în '46, când era comunismul, când a venit tranziția... Oile astea n-au trădat niciodată."
Îl priveam cm le vorbește, cm le știe pe fiecare după nume, cm le îngrijește când sunt bolnave. Pentru bunicul, oile nu erau doar animale, erau parte din familia noastră.
Când am terminat liceul anul trecut, am luat permisul de conducere. A fost o bucurie mare în casă, bunica a făcut cozonac, bunicul a scos țuica cea bună păstrată pentru ocazii speciale. Era mândru de mine, primul din familia noastră care ajunsese la facultate, la Politehnică în București.
"O să ajungi mare inginer, măi băiete," îmi spunea el, bătându-mă pe umăr cu mâna lui aspră, brăzdată de vinișoare albastre.
Dar în vară, după primul an de facultate, ceva s-a schimbat în mine. Vedeam cm colegii mei veneau cu mașini la școală, cm plecau în city break-uri, cm aveau tot ce le trebuia. Eu făceam naveta cu trenul, două ore dus, două ore întors, și ajungeam frânt acasă.
Într-o seară, în timp ce stăteam la masă, le-am spus bunicilor că vreau să renunț la facultate și să mă angajez pe un șantier, ca să fac bani.
"Măcar să-mi iau o mașină, bunică. Nu mai pot cu naveta asta. Și toți colegii râd de mine că vin cu trenul, că n-am bani de ieșit în oraș."
Bunicul a tăcut, așa cm face mereu când ceva îl frământă adânc. Bunica a început să plângă încet, ștergându-și lacrimile cu colțul basmalei.
"Am vorbit azi cu Marin de la Vadu," a spus bunicul în cele din urmă, privind în farfurie. "Zice că are nevoie de oameni la șantierul lui din Ploiești. Dacă vrei, te iau la mine săptămâna asta și vezi cm e."
Am mers cu bunicul la șantier. O zi întreagă am cărat saci de ciment, am amestecat mortar, am urcat scări cu materiale grele în spate. La final, eram frânt de oboseală, cu mâinile pline de bășici și spatele înțepenit.
În drumul spre casă, bunicul m-a întrebat simplu: "Ți-a plăcut?"
"E greu, bunicule," am recunoscut.
"Așa e munca, măi băiete. Grea. Eu o fac de la 14 ani. Dar tu ai alte opțiuni."
Seara, i-am spus că totuși vreau să mă las de facultate. "Măcar să-mi iau o mașină, să nu mai fac naveta asta. Dacă aș avea un Logan, aș putea continua."
Bunicul a dat din cap, s-a ridicat de la masă și a ieșit în curte. L-am văzut prin geam cm stă pe bancă și se uită lung la stână, la oile lui care se pregăteau de culcare.
Timp de câteva săptămâni, bunicul a fost mai tăcut ca niciodată. Ieșea dis-de-dimineață și se întorcea târziu. Într-o zi, l-am auzit vorbind cu Gheorghe, negustorul de animale din satul vecin.
"Toate treizeci?" întreba Gheorghe nevenindu-i să creadă.
"Toate," a confirmat bunicul. "Dar vreau preț bun, că-s oi de soi."
Nu înțelegeam ce se întâmplă. De ce ar vinde bunicul oile, viața lui, munca lui de o viață?
Doar cei care au crescut la țară înțeleg cu adevărat ce înseamnă să-ți vinzi animalele cu care ai trăit o viață. Nu e ca și cm ai vinde un obiect. E ca și cm ai da la o parte o bucată din sufletul tău.
Două zile mai târziu, curtea noastră a fost plină de oameni care veneau să ia oile. Bunicul stătea drept, cu mâinile la spate, privind cm pleacă una câte una. Nicio lacrimă, nicio emoție vizibilă, dar eu știam că în interior se prăbușea câte puțin cu fiecare oaie care trecea poarta.
În seara aceea, bunicul a venit la mine în cameră. A pus pe masă un teanc de bani și un set de chei.
"Poftim, tataie. Ți-am luat Loganul ăla pe care îl voiai. E nou, de la reprezentanță. Te duci mâine să semnezi actele, că e pe numele tău."
Am rămas mut de uimire.
"Dar... oile tale..."
"Oile mele și-au făcut datoria," a spus el simplu. "Acum e rândul tău să ți-o faci pe a ta."
"Dar bunicule, sunt oile tale, viața ta..."
"Tu ești viața mea acum, nepoate. Ce să fac eu cu oile când tu te pierzi pe drum? Un car cu boi te duce unde vrei să mergi, dar nu te ajută să ajungi unde trebuie să fii. Poate Loganul ăsta te-ajută să ajungi inginer, cm visa taică-tu."
Te-ai întrebat vreodată ce sacrificii sunt dispuși să facă bătrânii noștri pentru ca noi să avem un viitor mai bun? Cât de mult pot renunța la ce le e drag pentru ca noi să putem merge mai departe?
În acea noapte, l-am auzit pe bunicul plângând încet în bucătărie. N-am intrat. Am respectat durerea lui, sacrificiul lui. A doua zi, s-a trezit la aceeași oră, ca și cm ar fi avut de dus oile la păscut. A stat în curte dezorientat, apoi a luat sapa și s-a dus în grădină.
Am mers să semnez actele pentru Logan. Era nou, alb, modest dar decent. Exact ce îmi doream. Când m-am întors cu el acasă, bunicul stătea pe bancă în fața porții. A privit mașina, apoi m-a privit pe mine.
"Îți place?" m-a întrebat.
"E perfect, bunicule," am răspuns cu un nod în gât.
A dat din cap mulțumit. "Atunci să te văd luni la facultate."
Nu promisesem nimic, dar în acel moment am știut că nu pot să-l dezamăgesc. Nu după un asemenea sacrificiu. Luni dimineața, m-am trezit la 5, ca bunicul. Am pregătit mașina și am pornit spre București. În buzunar aveam un bilețel pe care bunicul îl strecurase acolo: "Un om deștept ca tine n-are ce căuta pe șantier. Du-te și fă-ne mândri."
Astăzi sunt în ultimul an la Politehnică, iar Loganul alb încă mă duce fidel la facultate în fiecare zi. A fost martorul evoluției mele, al nopților de studiu, al zecilor de drumuri între sat și oraș, ducând cu el sacrificiul bunicului meu.
Iar bunicul? S-a obișnuit fără oi, deși uneori îl prind privind spre dealul unde le ducea la păscut. A început să cultive mai multă grădină, să repare lucruri prin gospodărie, să se ocupe de cei doi miei pe care i-am cumpărat eu din primul meu salariu de la internship.
"Nu-mi trebuie o turmă întreagă," mi-a spus când i-am adus mieii. "Dar e bine să ai pe cineva de care să ai grijă."
Îl înțeleg perfect. Și eu am pe cineva de care să am grijă acum - de bunicul meu și de viitorul pentru care el a sacrificat atât de mult.
Într-o lume în care toți vorbesc despre cât de nepăsători sunt tinerii și cât de neînțelegători sunt bătrânii, povestea noastră e dovada că dragostea dintre generații poate lua forme neașteptate, iar sacrificiul unui bătrân poate schimba complet traiectoria vieții unui
tânăr.
Sursă: foto și text internet
