07/10/2025
Rugăciunea ploii peste sat
De câteva zile, ploaia s-a mutat peste Tazlău ca o poveste veche spusă în șoaptă, la gura sobei. Curge domol, uneori cu patimă, alteori cu blândețe, și parcă aduce cu ea toate emoțiile lumii — amestecate, vii, răvășitoare. Într-o clipă te mângâie cu o liniște senină, în alta te apasă cu o tristețe grea, de parcă ar plânge pentru tot ce e nespus și neînțeles.
Fiecare picătură cade ca o rugă mică, spălând praful de pe sufletul satului, dorul din ochii țăranului, oboseala din palmele trudite. Spală și necazurile, și neputința, și poate chiar o parte din durerea lumii. E o ploaie care nu doar udă — vindecă, aduce aminte, cheamă la tăcere și la recunoștință.
Fiecare picătură pare că ne bate discret la poarta inimii, ca o bătrână prietenă care ne amintește să fim mai buni, mai blânzi, mai omenoși. Să deschidem ușa casei și a sufletului, să ne adunăm aproape unii de alții, să ne strângem laolaltă în jurul celor ce contează cu adevărat — familia, căldura, dragul.
Toamna își trimite semnătura prin norii grei, fugărind vara ca o soră capricioasă care nu vrea să plece. Iar noi, prinși între ele, ne lăsăm purtați de mirosul de pământ reavăn, de cântecul ploii care lovește acoperișurile ca o doină.
Și totuși, câtă înțelepciune într-o simplă picătură… aceeași esență, același cer, dar forme diferite când ating pământul — la fel ca noi, oamenii. Făcuți din același aluat, dar frământați de vieți diferite.
Poate că ploaia asta nu e doar o întâmplare a vremii. Poate e o lecție a vremurilor. Una care ne învață, din nou și din nou, că e nevoie de puțină liniște și de câteva picături curate ca să ne aducem aminte cine suntem. 🌧️
