16/11/2025
Mi-e dor…
Un dor care nu are margini, nu are timp, doar rădăcini adânci în suflet. Un dor care se așază ca o pătură veche, moale, păstrată în lada cu amintiri, în lada de zestre – și care miroase a copilărie, a liniște și a oameni buni.
Mi-e dor de mâna caldă a mamei, care îmi cuprindea palma ca o promisiune că totul va fi bine.
Mi-e dor de prăjiturile bunicilor, simple, dar cu gustul acela pe care nici măcar anii nu-l pot șterge.
Mi-e dor de colinde și năsucuri reci, de obraji roșii și luminițe tremurând în geamurile caselor.
Mi-e dor de vorbele de atunci: „când o să crești mare poți să faci tot ce vrei!” – și nu știam că libertatea vine cu griji și cu doruri necerute.
Mi-e dor de mirosul de plăcinte și sarmale, de aburii calzi ce umpleau casa în miez de Crăciun.
Mi-e dor de mingea bătută până seara târziu, când timpul nu exista.
Mi-e dor de tata care ne ducea în cârcă, de puterea lui care părea nesfârșită.
Mi-e dor de „bucură-te acum, când o să fii mare o să ai numai griji” – și încep să înțeleg.
Mi-e dor de sâmbetele leneșe, când cineva îți spunea „mai dormi”.
Mi-e dor și de răceala aceea blândă, care venea cu lapte cald cu ou și miere, supă bună și toate poftele împlinite.
Mi-e dor de ghetuțele pregătite pentru Moș Nicolae, de emoția care îți tremura în piept.
Mi-e dor de parfumul portocalelor iarna, când o coajă pusă pe sobă parfuma toată casa.
Mi-e dor de oamenii fericiți de altădată – sau poate doar de noi, cei care eram fericiți cu puțin.
Și mi-e dor…
Mi-e dor de mirosul de brad, de alergatul prin pădurea ninsă până la genunchi ca să-l găsim pe cel mai frumos dintre toți.
Mi-e dor să mă joc de-a v-ați ascunselea cu sora mea, să râdem, să ne certăm, să ne regăsim, să fim doar două suflete mici într-o lume mare și necomplicată.
Mi-e dor de copilul din mine – cel care trăia fără griji, fără teamă și fără să știe cât de neprețuite sunt clipele acelea.
Un dor care doare frumos.
Și pe care îl port ca pe o ancoră spre tot ce-am fost și spre tot ce nu trebuie să uit.
