23/11/2025
In psihogenealogie există răni care nu dispar… doar se repetă.
Compulsia la repetiție.
Sindromul aniversar.
Povești care revin la aceleași vârste, ca și cm timpul te-ar trage de mânecă și ți-ar spune:
‘Uite ce n-a fost rostit.’
În familia mea, bunicul meu s-a sinucis.
Tatăl meu… la aproape aceeași vârstă.
Două plecări care au lăsat în urmă un gol greu, dens, care s-a transmis prin tăceri, nu prin cuvinte.
Mult timp am simțit ecoul acestor povești în aerul pe care îl respiram,în fricile fără nume,
în emoțiile de care nu știam de ce mă lovesc.
Apoi am înțeles ceva esențial, care m-a eliberat:
✨ Nu moștenești destinul strămoșilor tăi.
Și nici nu e responsabilitatea ta să le porți povara.
Tu nu ești reparatorul lor.
Nu ești continuarea rănilor lor.
Nu ești sacrificiul generației tale.
Ce poți să faci — dacă alegi — este doar să aduci conștientizare.
Atât.
Nu să cari.
Nu să repeți.
Nu să salvezi ce nu a putut fi salvat.
Calea de ieșire?
E în adevăr.
În curaj.
În a spune ce n-a fost spus.
În a simți ce n-a fost simțit.
Și în a pune jos ce nu e al tău, fără vină.
Eu aleg să vorbesc.
Aleg să simt.
Aleg să nu mai duc ce nu îmi aparține.
Și te întreb din inimă:
👉 Tu ce poveste porți… care poate nici nu e a ta?
Pentru că uneori, vindecarea începe cu o singură propoziție.
Nu e datoria ta să porți povara strămoșilor.
E dreptul tău să o lași jos.
