29/12/2025
De mâine voi fi un poet condamnat la tăcere? România a căzut. Nu sub lovituri din afară, ci sub tăcere, frică și batjocură. Nu mai are cine să lupte, pentru că cei care vorbesc sunt numiți extremiști, fasciști, pleavă, ,, sugeraniști" iar cei care tac sunt declarați buni cetățeni. Astăzi se rup afișe, mâine se rup destine, se pregătesc dosare ...condamnări...Și suntem lași, fricoși, nepăsători. Luptăm și avem curaj doar în on-line.
Ni se spune că cinstirea memoriei unor înaintași este vină, fascism, apărarea identității naționale este extremism, iar demnitatea trebuie reglementată prin lege. Cei care ne-au format ca popor sunt aruncați la gunoi, iar nouă ni se cere să aplaudăm...si unii chiar aplaudă! În curând nu vom mai fi condamnați doar la tăcere. Vom fi condamnați pentru că existăm, pentru că ne amintim, pentru că refuzăm să ne cerem iertare că suntem români.
România n-a murit încă, dar este pe cale să fie executată legal, rece, birocratic. Gyr a fost „ucis” de regimuri, nu de legi scrise pe hârtie...și totuși, nu a tăcut. Nici Eminescu n-a fost apărat de instituții, ci de cei care l-au citit mai departe, de noi, cei care încă îl cinstim.
Plâng, dar nu plâng pentru mine,
ci pentru cuvântul care tremură înainte să se nască. Am învățat alfabetul din oasele limbii mele, din nume rostite cu respect: Eminescu, Iorga, Gyr, Dorz, Goga, Iorga, Eliade, Vulcănescu, Voiculescu, iar astăzi mi se spune că memoria e suspectă, că versul trebuie avizat, că tăcerea va fi un mod de supraviețuire în libertate. Dar eu sunt poet. Iar tăcerea, pentru mine este moarte.
Se rup afișe cu mâna, se rup destine cu legea, o lege pe care au votat-o aceia care au datoria de a ne apăra...nu doar pe noi, ca cetățeni, ci și istoria, cultura și toate valorile edno-spirituale ale acestei nații. Dar poporul acesta ospitalier și bun a fost și este răsplătit așa precum a fost răsplătit și Hristos: CU RĂSTIGNIREA. Da, vom merge pe Golgota, dar vom câștiga Taborul. Și nu suntem singuri. Cu noi sunt toți aceia pe care ei îi mai vor uciși odată...prin legi și prin interzicerea dreptului la memorie. Dar nu mai pot fi uciși, murim o singura dată...ca să ne naștem in Veșnicie...
Nu strig. Dar nici nu tac. Dacă mi se cere să-mi scot istoria din gură, voi scrie cu sângele meu...voi scrie istoria din vers, cu propriul meu sânge. Și nu pentru că acest popor care pleacă capul merită, ci pentru că rădăcinile celor care au murit cu demnitate sunt încă vii în mine. Un om cu o limbă vie
într-o vreme care o vrea moartă. Și dacă rămâne o singură voce, fie a mea, fie a ta, fie a lui ....să se știe: nu am tăcut...
Eliana Popa
