09/05/2025
12 ani și-o portocală
Ca orice adolescent în etate, el trece și peste inevitabila vârstă de 12 ani. Niște ani, nu mulți, dar trăiți la limită, între limita sărăciei și cea a abandonului. Azi lumea vorbește des despre abandonul școlar, nu-ți permiteai atunci așa ceva, toți eram înregimentați. În schimb, abandonul era fizic: în maternități, în case de copii sau, uitați la țară, la bunici. Dar, când ești copil nu conștientizezi abandonul, crezi că asta e normalitatea. Copilăria e cea mai vie memorie a existenței noastre. În casa asta a copilăriei totul are gust, miros plăcut, simțurile se amplifică și se păstrează în creier, pe limbă, în înghițitul în sec căutând gustul, gustul copilăriei.
Era început de iarnă 1989, o zloată plutea în aer, peste tot. Se aduceau câteva portocale la alimentara de la parterul blocului pe care o frecventam: poate se bagă ceva. Mama la lucru, tata departe, eram de gardă să pândesc cozile și ce pot ele produce: pui, banane, portocale, carne sau ouă. Mă pun conștiincioasă la coadă, asta după ce am fost la școală, făcut de teme, televizor nu aveam, și dacă aș fi avut, ar fi fost un mileu pe el. Pește nu aveam, cm era moda peștelui pe televizor. Îmi plac peștii.
Stăteam de o oră la o coadă interminabilă, într-un fel de zăpadă mocirlită, eu, udă până la genunchi. Lumea se împingea, îmi era rușine. Să împing și eu? Aș fi pătruns repede printre oameni și portocale, eram mică și pipernicită.
- Stați! Nu împingeți! Ajunge la toată lumea!
- Avem copii. Vrem portocale la copii.
Totdeauna mă gândeam ca la niște privilegiați la copiii pentru ai căror părinți se luptau în cozi și îmbrânceli, zloate și fulgi de nea. Eu aveam dublu beneficiu, eram și adultul și copilul.
În preajma sărbătorilor de Moș Gerilă portocalele erau valută. Mergeai cu o portocală cadou unui copil, erai cel mai iubit dintre părinți, rude sau de pe scara blocului. Savuratul portocalei avea un ritual. O portocală nu se mânca oricum. Trebuia să ai tehnică.
Tăiatul portocalei
Se lua portocala, se tăia capacul cu codiță, dacă avea, se cresta după forma acelor de ceasornic, de sus în jos, cu atenție să nu se rupă vreun ac, căci „ac de cojoc n-aveam”. Dacă o petală din nufărul ce trebuia să rezulte se rupea, ți-o luai. Și dacă nu te mustra nimeni, conștiința sigur își făcea treaba.
Savuratul portocalei
Luai fiecare petală (felie) de portocală și o băgai cu grijă în gură, după ce o miroseai și o adulmecai să țină cât mai mult gustul, mirosul. Niciodată nu mâncai portocala deodată, că doar una aveai.
Păstrarea cojii de portocală
Coaja nu se arunca. În forma ei perfectă de nufăr deschis, o țineai pe televizor (dacă nu aveai pește), o luai cu tine în baie să lase un miros frumos, în bucătărie, o arătai la vecini și, în cele din urmă, se usca de bătrânețe.
- Stați! Nu împingeți! Ajunge la toată lumea.
Mai am un pic și ajung. Mai sunt zece persoane în fața mea. Sigur prind portocale și se dă 1 kg. Niciodată nu am văzut UN kilogram de portocale. Voi mânca 2-3 în seara asta. Mama, când va veni de la lucru, se va bucura că o aștept cu 1 kg de portocale. Vom face un platou mare cu nuferi de portocale, va fi o nebunie de miros în toată casa. Deja mă simțeam vinovată pentru gândurile astea pofticioase. Dar, vinovăția mi s-a întors. Brusc.
- Portocalele s-au terminat! Anunță o voce feminină precum cea de la metrou… cu peronul pe partea dreaptă. Chiar în fața mea. A fost singura dată când am picat sub line. Gustul a fost foarte încărcat de amar și iar amar. Mi-am adunat picioarele ude din zloata în care stăteam de câteva ore și am plecat încet spre casă fără nicio portocală.
Pe drum m-a oprit o bătrânică care a văzut tot spectacolul, a băgat mâna în plasa ce-o plimba tot timpul cu ea, a scos o portocală și mi-a pus-o în mâna tremurând de frig. Am primit-o, mulțumind, cu un mare nod în gât. Nuferii de portocale pot să mai aștepte.
Decembrie ’89 se anunța la orizont.
------------
De atunci, de câte ori trebuie, votez. Votez european: Nicușor Dan
