Este important, Timisoara (2026)

15/01/2026

— Vlad, ce-i cu extrasul ăsta bancar? De ce ai transferat bani către Irina? am întrebat cu vocea tremurândă, ținând în mână foaia pe care o găsisem întâmplător printre hârtiile lui. Era o seară ploioasă de aprilie, iar în bucătăria noastră mică din București plutea un aer greu, ca înaintea unei furtuni.

Vlad s-a oprit din spălatul vaselor, a rămas cu mâinile în apă și s-a uitat la mine ca și cm nu ar fi înțeles întrebarea. — Nu e ceea ce crezi, a murmurat el, evitându-mi privirea.

— Atunci explică-mi tu ce e! De trei luni faci transferuri către ea. Ai ascuns asta de mine. Cum ai putut?

Simțeam cm mi se strânge stomacul. În mintea mea se derulau toate momentele în care îl întrebasem dacă totul e bine, iar el îmi răspunsese cu un zâmbet fals. M-am simțit trădată, nu doar ca soție, ci ca om.

Vlad a oftat adânc. — Irina are probleme… A rămas cu o datorie mare după divorțul nostru. Dacă nu o ajutam, risca să-și piardă apartamentul și… copiii ei ar fi rămas pe drumuri.

— Copiii EI? Nu sunt copiii tăi! Și noi avem rate, Vlad! De ce nu mi-ai spus?

A tăcut. În liniștea aceea apăsătoare, am simțit cm între noi se cască o prăpastie. M-am așezat pe scaun, cu foaia mototolită în mână. Gândurile mi se amestecau: oare cât timp m-a mințit? Ce altceva mi-a mai ascuns?

Am crescut într-o familie unde minciuna era la ordinea zilei. Tata avea mereu „secrete” față de mama, iar eu am jurat că nu voi accepta niciodată așa ceva în viața mea. Dar iată-mă aici, prinsă într-o poveste pe care nu credeam că o voi trăi vreodată.

— Nu voiam să te rănesc, a spus Vlad încet. Știu că nu e ușor de înțeles…

— Nu voiai să mă rănești sau nu voiai să-ți asumi consecințele? l-am întrerupt eu, cu vocea ridicată.

A urmat o tăcere lungă. Am auzit doar ploaia bătând în geam și respirația mea sacadată. În acea noapte nu am dormit deloc. Am stat pe canapea, cu ochii la tavan, încercând să găsesc o explicație care să mă liniștească. Dar nu exista.

A doua zi dimineață, Vlad a venit la mine cu cafeaua în mână. — Te rog să mă asculți până la capăt. Irina m-a sunat disperată… Nu are pe nimeni altcineva. Știu că nu e treaba mea, dar nu pot să stau nepăsător când știu că pot ajuta.

— Și eu? Eu ce sunt pentru tine? O străină? Dacă ai fi venit la mine și mi-ai fi spus adevărul, poate te-aș fi înțeles. Dar acum… cm să mai am încredere?

M-am dus la serviciu cu ochii umflați de plâns. La birou, colega mea, Mihaela, a observat imediat că ceva nu e în regulă.

— Ce s-a întâmplat, Ana? Pari distrusă.

I-am povestit totul printre suspine. Mihaela m-a strâns în brațe și mi-a spus: — Bărbații cred că pot rezolva totul singuri. Dar tu trebuie să decizi dacă poți trăi cu asta sau nu.

Zilele au trecut greu. Vlad încerca să repare lucrurile: gătea cina, îmi aducea flori, dar între noi era mereu un zid invizibil. Mama m-a sunat într-o seară:

— Ana, dragă, nu lăsa o greșeală să-ți distrugă familia. Dar nici nu te sacrifica dacă simți că nu mai poți avea încredere.

M-am dus la Irina într-o după-amiază ploioasă. M-a primit surprinsă.

— Ana… Ce cauți aici?

— Vreau să știu adevărul. Vlad te ajută de trei luni fără să-mi spună nimic. Tu i-ai cerut asta?

Continuarea poveștii în comentarii 👇

15/01/2026

— Nu vreau să stau aici! Nu e casa mea!

Vocea Anei răsuna în holul îngust al apartamentului nostru de două camere din București. Era prima seară după ce Mihai o adusese cu bagajele de la Buzău, unde locuise cu mama ei. Eu stăteam cu mâinile strânse pe cana de ceai, încercând să-mi ascund tremurul. Mihai oftă adânc și încercă să-i vorbească blând:

— Ana, știu că nu e ușor, dar aici vei avea tot ce-ți trebuie pentru facultate. Și Irina... Irina chiar vrea să te ajute.

Ana mă privi cu ochii ei verzi, plini de furie și neîncredere. Avea 19 ani, dar în clipa aceea părea un copil rănit care nu voia decât să fugă. M-am simțit mică și neputincioasă. Mă întrebam dacă nu cumva greșisem acceptând să fiu parte din viața lor.

Primele săptămâni au fost un coșmar. Ana intra și ieșea din casă fără să salute, își trântea ușa camerei și refuza orice încercare de apropiere. O auzeam noaptea plângând în pernă, dar dimineața se prefăcea că totul e în regulă. Mihai era prins între noi două ca într-o menghină. Încerca să fie mediator, dar de multe ori sfârșea prin a ridica tonul sau a pleca la serviciu mai devreme doar ca să evite tensiunea.

Într-o seară, după o ceartă aprinsă despre cine să spele vasele, Ana a izbucnit:

— Nu ești mama mea! Nu poți să-mi spui ce să fac!

Am simțit cm mi se rupe ceva în suflet. Nu voiam să-i iau locul mamei ei. Voiam doar să nu ne urâm. Am ieșit pe balcon și am plâns în tăcere, ascultând zgomotul orașului care părea atât de indiferent la drama noastră măruntă.

Au trecut luni până când s-a întâmplat ceva neașteptat. Într-o dimineață friguroasă de noiembrie, Ana a venit la mine în bucătărie, cu ochii umflați de nesomn.

— Irina... pot să te întreb ceva?

Am lăsat jos lingura cu care amestecam cafeaua și am încercat să nu par prea surprinsă.

— Sigur, spune.

— Tu... ai avut vreodată impresia că nu aparții nicăieri?

M-a lovit direct în inimă întrebarea ei. Am simțit că pentru prima dată mă vedea ca pe un om, nu ca pe o intrusă. I-am povestit despre copilăria mea într-un sat uitat de lume, despre cm m-am simțit mereu diferită și despre cât de greu mi-a fost să mă adaptez la București. Ana m-a ascultat fără să mă întrerupă.

Din ziua aceea, ceva s-a schimbat între noi. Nu am devenit prietene peste noapte, dar am început să vorbim. Îmi povestea despre cursurile la Litere, despre colegii care o priveau ciudat pentru accentul ei moldovenesc, despre dorul de mama și frica de eșec. Eu îi povesteam despre primele mele joburi prost plătite, despre cm l-am cunoscut pe Mihai și despre visurile mele neîmplinite.

Mihai era uimit să ne vadă râzând împreună sau gătind ciorbă de perișoare într-o sâmbătă ploioasă. Dar liniștea nu a durat mult. Într-o zi, Ana a venit acasă cu o notă mică la un examen important. S-a închis în cameră și nu a vrut să vorbească cu nimeni. Mihai a încercat s-o convingă să iasă la masă, dar ea l-a respins brutal:

— Lasă-mă în pace! Nici măcar nu știi ce simt!

Continuarea poveștii în comentarii 👇👇👇

15/01/2026

— Nu mai pot, Irina! Nu mai pot! — vocea mamei răsună spartă prin bucătărie, în timp ce eu încerc să-i țin mâinile tremurânde deasupra chiuvetei.

E trecut de miezul nopții. Pe masă, cana cu ceai s-a răcit de mult. Fratele meu, Vlad, nu răspunde la telefon. Mama plânge încet, cu obrajii roșii și ochii umflați. Mă uit la ea și simt cm mi se strânge stomacul. De ce sunt eu aici, iar el nu?

M-am născut cu trei ani înaintea lui Vlad. De când mă știu, am fost copilul care nu deranjează. Nu am făcut crize, nu am cerut jucării scumpe, nu am adus note proaste acasă. Mama era mândră de mine, dar niciodată nu mi-a spus-o cu adevărat. Era o mândrie tăcută, rece, ca o mână pe umăr care nu te încălzește niciodată.

Vlad era altfel. Plângea ușor, se speria de zgomote, se îmbolnăvea des. Mama îi spunea „suflet sensibil”. Îi făcea ceaiuri speciale, îi citea povești până adormea, îl apăra de orice supărare. Când lua o notă proastă, îi spunea că nu-i nimic, „nu toți suntem buni la matematică”. Când eu luam 10, ridica din umeri: „Normal că poți”.

Tata a plecat când aveam 12 ani. Nu a lăsat nimic în urmă decât o scrisoare scurtă și niște datorii la bancă. Mama s-a închis în muncă și grijă pentru Vlad. Eu am început să gătesc, să spăl hainele, să fac cumpărături. La școală eram „fata care se descurcă singură”. Acasă eram „fata care nu cere nimic”.

Anii au trecut. Vlad a intrat la facultate la București. Mama a făcut sacrificii enorme pentru el: a vândut verigheta, a luat un credit pentru chiria lui. Eu am rămas acasă, la Ploiești, am făcut facultatea aici ca să pot avea grijă de ea. Am lucrat part-time ca să plătesc facturile.

— Irina, du-te tu la farmacie, te rog! — mă ruga mama când avea migrene.

— Irina, vezi că Vlad are nevoie de bani pentru manuale.

— Irina, fă tu mâncare azi, că eu trebuie să-i trimit pachet lui Vlad.

Nu am spus niciodată „nu”. Nici măcar atunci când simțeam că mă sufoc.

Acum Vlad are 28 de ani și lucrează la o firmă de IT din București. Are o iubită frumoasă și un apartament micuț în Berceni. Vine acasă doar de Crăciun sau Paște. Când mama s-a îmbolnăvit anul trecut — diabet și probleme cu inima — am sunat la el:

— Vlad, mama are nevoie de ajutor… Poate vii și tu weekendul ăsta?

— Irina, am deadline-uri… Nu pot să plec acum. Oricum tu ești acolo.

M-am uitat la telefon ca și cm ar fi putut să-mi răspundă altfel dacă îl țin mai mult la ureche.

De atunci totul a căzut pe mine: programări la doctor, cumpărături, injecții cu insulină, nopți nedormite lângă patul ei când face crize de glicemie. Mama mă privește cu ochii ei obosiți și uneori îmi spune:

— Ești tare, Irina… Nici nu știu ce m-aș face fără tine.

Dar știu că în sufletul ei încă îl așteaptă pe Vlad să vină acasă și să o ia în brațe ca pe vremuri.

Într-o seară, după ce i-am făcut injecția și am strâns bucătăria, am găsit-o pe mama uitându-se la o poză veche cu Vlad copil.

Continuarea poveștii în comentarii 👇👇

15/01/2026

— Nu mai pot, Vlad! Nu mai pot să gătesc pentru toată lumea, an de an, fără ca nimeni să mă întrebe dacă vreau sau nu!

Vocea mea tremura, dar nu de frică, ci de furie. Vlad, soțul meu, stătea în pragul bucătăriei, cu mâinile în buzunare, evitându-mi privirea. Pe masă, lista de cumpărături era deja plină: carne de porc, cartofi, ouă, smântână, cozonac, vin. Știam ce urma: iarăși o invazie de rude gălăgioase, iar eu sclava lor nevăzută.

— Hai, Livia, nu te enerva. Știi cm e mama... Dacă nu-i primești pe toți cu masa plină, se supără și zice la tot satul că nu știi să fii gospodină.

— Dar nu mă interesează ce zice mama ta! E ziua ta, nu a lor! Și nici măcar nu aduc vreun cadou sau măcar o floare. Vin, mănâncă, râd și pleacă. Eu rămân cu vasele și oboseala.

Vlad a oftat. Știam că îi e greu să se pună între mine și familia lui. Dar anul acesta simțeam că mă sufoc. De zece ani eram împreună și niciodată nu avusesem curajul să spun „nu”.

A doua zi dimineață, când am auzit soneria, am simțit un nod în stomac. Era doar începutul. Prima a venit soacra mea, doamna Mariana, cu un aer de regină neîncoronată.

— Livia, ai pus sarmalele la fiert? Să nu uiți că lui unchiul Gigi îi place friptura mai bine făcută! Și vezi că vine și verișoara Raluca cu copiii...

Mi-am mușcat buza. Nu voiam scandal. Dar nici nu mai puteam. Am răspuns calm:

— Mariana, anul acesta nu gătesc pentru toată lumea. Am făcut doar o prăjitură pentru Vlad și atât.

A rămas cu gura căscată. S-a uitat la mine ca la o străină.

— Cum adică? Păi ce fel de noră ești tu? La noi în familie așa ceva nu s-a pomenit!

— Poate e timpul să se pomenească, am spus încet.

În acea după-amiază au început telefoanele. Mătușa Florica: „Auzi, Livia, am auzit că nu faci masă anul ăsta. Ești bolnavă?” Unchiul Gigi: „Ce-i cu tine? Te-ai supărat pe noi?” Verișoara Raluca: „Dar copiii mei ce mănâncă?”

Vlad încerca să mă apere timid:

— Livia e obosită... Are și ea dreptul la o zi liberă.

Dar nimeni nu voia să audă. În satul nostru din Prahova, femeia care nu gătește la zile mari e considerată leneșă sau rea. M-am simțit ca o paria.

Seara, Vlad a venit la mine în dormitor. Avea ochii triști.

— Livia... poate totuși faci niște salată boeuf? Măcar atât...

Am izbucnit:

Continuarea poveștii în comentarii 👇👇

15/01/2026

— Nu înțeleg, mamă, de ce doar pe Vlad îl iei la mare? De ce nu și pe Ilinca? Vocea mea tremura, dar nu de teamă, ci de furie. Stăteam în bucătăria mică, cu miros de cafea veche și mușcate la geam, iar mama își freca mâinile, evitând să mă privească.

— Magda, știi bine că Vlad e mai mic și are nevoie de aer curat. Ilinca e deja mare, poate merge altădată, mi-a răspuns ea, cu tonul acela tăios pe care îl folosea mereu când voia să pună capăt discuției.

Am simțit cm mi se strânge inima. Ilinca avea doar zece ani. Vlad, băiatul fratelui meu, avea opt. Nu era nicio diferență care să justifice alegerea mamei. Dar nu era prima dată când făcea asta. Încă de când eram copii, fratele meu, Radu, era favoritul. Eu eram „fata care trebuie să se descurce singură”.

— Și totuși, ai venit să-mi ceri bani pentru excursie... De ce? Dacă Ilinca nu merge, de ce ar trebui să plătesc?

Mama s-a înroșit la față. — Pentru că suntem familie! Așa se face! Toți trebuie să contribuim!

Am simțit cm îmi clocotește sângele. În spatele meu, Ilinca asculta cu ochii mari, încercând să-și ascundă dezamăgirea. Știa și ea că bunica o iubește mai puțin.

— Nu e corect, mamă. Nu pot să-i explic Ilincăi de ce nu merge la mare cu voi. Și nici nu pot să-i spun că trebuie să plătim pentru excursia altcuiva.

Mama a oftat și a ieșit din bucătărie trântind ușa. Am rămas singură cu Ilinca. M-am aplecat spre ea și am luat-o în brațe.

— Mami, eu am făcut ceva rău? De ce nu mă vrea bunica?

Întrebarea ei mi-a sfâșiat sufletul. Cum să-i explic unui copil că uneori adulții sunt nedrepți fără motiv? Cum să-i spun că nici eu nu am fost niciodată „preferata”? Am simțit că nu mai pot suporta această povară a nedreptății.

Seara, după ce Ilinca a adormit cu ochii în lacrimi, am sunat-o pe sora mea, Cristina. Ea locuia în alt oraș și rareori venea acasă.

— Cristina, tu ai simțit vreodată că mama are preferați?

A râs amar la telefon. — Magda, toată viața am simțit asta. Dar am învățat să nu mai cer nimic de la ea. Să nu mă mai aștept la dragoste sau sprijin.

Am stat mult pe gânduri după acea discuție. A doua zi dimineață, când mama a venit din nou la noi acasă să „discute”, am hotărât că nu voi mai tăcea.

— Mamă, dacă vrei să-l duci doar pe Vlad la mare, e alegerea ta. Dar eu nu voi plăti pentru asta. Și te rog să nu o mai rănești pe Ilinca cu preferințele tale.

Mama s-a uitat la mine ca și cm i-aș fi dat o palmă.

— Cum poți să vorbești așa cu mine? Eu am făcut totul pentru voi!

— Nu, mamă. Ai făcut totul pentru Radu. Pentru mine ai făcut doar cât să nu poți fi acuzată că nu ai făcut nimic. Și acum faci la fel cu nepoții tăi.

A izbucnit în plâns și a plecat fără să spună nimic. În ziua aceea am simțit o eliberare ciudată, dar și o tristețe adâncă. Știam că am rupt ceva între noi, dar nu mai puteam trăi cu această nedreptate.

În zilele următoare, Radu m-a sunat furios.

Continuarea poveștii în comentarii 👇👇

15/01/2026

— Ce parfum ai folosit azi? am întrebat, încercând să-mi ascund neliniștea în spatele unui zâmbet.

Mihai s-a oprit în pragul bucătăriei, cu servieta atârnându-i neglijent de mână. A ridicat din umeri, fără să mă privească: — Nu știu, era ceva în baie, cred că am apăsat din greșeală.

Am râs atunci, fără să bănuiesc nimic. După douăzeci și opt de ani de căsnicie, nu credeam că un parfum ar putea fi începutul sfârșitului. Dar mirosul acela subtil, dulce-amărui, a rămas în aer zile întregi, ca o umbră care nu mă mai lăsa să dorm.

În serile următoare, Mihai a început să întârzie. Îmi spunea că are ședințe, că proiectul nou îi dă bătăi de cap. Îl credeam. Întotdeauna fusese un om serios, dedicat muncii. Dar ceva se schimbase: nu mai râdea la glumele mele, nu mă mai întreba cm mi-a fost ziua, iar privirea lui părea mereu pierdută.

Într-o seară, când a intrat pe ușă, am simțit din nou parfumul acela. M-am apropiat de el și i-am atins brațul.

— Mihai, ce se întâmplă cu noi?

A oftat adânc și s-a desprins ușor din îmbrățișarea mea. — Nu e nimic, Maria. Sunt doar obosit.

Dar știam că minte. În acea noapte am plâns în tăcere, cu fața în pernă, ca să nu-l trezesc. M-am simțit bătrână și inutilă pentru prima dată în viața mea.

A doua zi am decis să merg la biroul lui sub pretextul că îi aduc prânzul. Am intrat pe holul rece al clădirii și am văzut-o: o femeie tânără, cu părul lung și roșcat, râzând zgomotos la glumele lui Mihai. El o privea cu ochi pe care nu-i mai văzusem de ani buni – ochi de bărbat îndrăgostit.

— Bună ziua, doamnă Maria! a spus ea politicos, întinzându-mi mâna. Eu am zâmbit crispat și am simțit cm lumea mi se prăbușește sub picioare.

În drum spre casă, am mers pe jos kilometri întregi. Gândurile mi se învârteau haotic: Ce făcusem greșit? De ce nu mai eram suficientă? Cum putea Mihai să uite tot ce am construit împreună?

Seara aceea a fost începutul sfârșitului. Mihai a recunoscut totul după câteva zile de tăcere apăsătoare.

— Maria, nu știu cm s-a întâmplat. Nu am vrut să te rănesc. Dar cu Irina… simt că trăiesc din nou.

Am izbucnit în plâns. — Și eu? Eu ce sunt pentru tine acum? O mobilă veche?

El a încercat să mă ia în brațe, dar l-am respins. — Nu pot să te iert acum. Poate niciodată.

Au urmat săptămâni de tăcere și priviri goale la masa din bucătărie. Copiii noștri adulți au aflat și au venit acasă să ne împace.

— Mamă, poate ar trebui să vă luați o pauză…

— Pauză? După aproape treizeci de ani? Ce să fac eu singură la vârsta asta?

Fiica mea cea mică, Ioana, m-a luat de mână: — Poate e timpul să te gândești și la tine.

Continuarea poveștii în comentarii 👇👇

15/01/2026

— Nu, nu cumpărăm canapeaua aia. Și nici masa aia de dining, i-am spus lui Vlad, cu vocea tremurândă, încercând să-mi ascund frustrarea. În jurul nostru, magazinul de mobilă forfotea de oameni care păreau mult mai siguri pe alegerile lor decât eram noi. Vlad s-a uitat la mine, nedumerit, cu ochii lui albaștri care de obicei mă linișteau, dar acum mă făceau să mă simt vinovată.

— Dar, Ioana, știi cât am visat la casa asta... La masa aia mare unde să ne adunăm cu prietenii...

Am oftat adânc. În minte mi se derula aceeași scenă de acasă, cu mama care îmi repeta obsesiv:

— O să vă îngropați în datorii! Sunteți tineri, trăiți-vă viața! Nu vă luați pe cap rate și griji!

Avea dreptate? Sau doar îi era teamă să nu mă pierd din brațele ei? M-am trezit prinsă între două lumi: lumea visurilor mele și lumea fricilor mamei.

— Vlad, nu pot... Nu acum. Mama are dreptate. Dacă ne luăm toate astea, o să muncim doar ca să plătim ratele. Nu vreau să ajungem ca ai mei, mereu obosiți, mereu certându-se pe bani.

Vlad a tăcut. Știam că îl doare. Știam că și el a crescut într-o familie unde banii erau mereu motiv de ceartă. Dar el voia să rupă cercul. Eu... nu eram sigură că pot.

În seara aia, acasă, mama ne aștepta cu ciorba ei de perișoare și cu privirea ei critică.

— V-ați mai gândit? Sper că n-ați făcut vreo prostie! Ioana, tu nu vezi câte divorțuri sunt din cauza banilor? Uite la vecina noastră, Lenuța! S-au certat pe creditul la bancă și acum stau fiecare în altă parte!

— Mamă, nu toată lumea ajunge așa... Vlad nu e tata...

— Toți bărbații sunt la fel când vine vorba de bani! Și tu ești la fel ca mine: te temi să n-ai ce pune pe masă mâine!

Am simțit cm mi se strânge stomacul. Poate avea dreptate. Poate eram condamnată să repet greșelile ei. Dar Vlad m-a luat de mână sub masă și mi-a șoptit:

— Hai să vorbim noi doi, fără nimeni altcineva.

În noaptea aceea am stat pe balconul nostru micuț, privind luminile orașului. Vlad a început primul:

— Ioana, știu că ți-e frică. Și mie mi-e. Dar dacă nu riscăm niciodată nimic, o să rămânem mereu aici, între dorințe și frici. Vrei asta?

Am izbucnit în plâns. Nu voiam. Dar nici nu știam cm să scap de vocea mamei din capul meu.

— Mi-e teamă că dacă facem pasul ăsta o să ne pierdem... O să ajungem ca ai mei...

— Sau poate o să fim diferiți. Poate o să învățăm din greșelile lor.

A doua zi am mers din nou la magazinul de mobilă. De data asta am ales împreună o canapea simplă și o masă mică, dar solidă. Nu era ce visam inițial, dar era un început al nostru.

Când i-am spus mamei, a început să plângă:

— Nu mă asculți niciodată! O să vezi tu... O să regreți!

Continuarea poveștii în comentarii 👇👇

14/01/2026

— Mamă, nu mai pot. Nu mai pot să vin la tine să-ți cer nimic. Mă simt prost, mă simt... rușinată.

Cuvintele Ioanei au căzut ca un trăsnet peste mine, într-o seară de noiembrie când vântul bătea crunt pe la geamuri. Stătea în picioare, cu mâinile strânse la piept, evitându-mi privirea. Eu tocmai îi întinsesem o bancnotă de 50 de lei, banii mei de pensie pe care îi strânsesem să-i dau pentru medicamentele nepoțelului. Dar ea a refuzat și a spus acele cuvinte care mi-au sfâșiat sufletul.

— Ce vrei să spui, mamă? am întrebat cu vocea tremurândă. Eu... eu atât pot. Atât am. Dar știi că te iubesc, nu?

A oftat adânc și s-a uitat la mine pentru prima dată în acea seară. Ochii ei erau plini de lacrimi și de o oboseală pe care nu i-o mai văzusem niciodată.

— Nu e vorba doar de bani, mamă. Dar uite la soacra mea, la socrul meu... Ei pot să ne ajute cu orice. Ne-au dat bani de avans la apartament, ne-au cumpărat mobilă, vin și stau cu copilul oricând avem nevoie. Tu... tu nu poți. Și lumea mă întreabă mereu: „Dar mama ta ce face? De ce nu te ajută și ea?”

Am simțit cm mă sufoc. Mâinile mi s-au răcit și inima mi-a bătut nebunește. Am vrut să-i spun că eu am crescut-o singură după ce tatăl ei a murit într-un accident pe șantier, că am muncit trei joburi ca să nu-i lipsească nimic, că am renunțat la tot pentru ea. Dar nu am putut. Pentru prima dată în viață, m-am simțit mică și neînsemnată în fața propriei mele fiice.

A doua zi, am mers la piață să vând câteva borcane cu dulceață făcută din prunele din grădină. M-am întâlnit cu tanti Maria, vecina mea de peste drum.

— Ce ai, Marioara? Pari abătută.

— Ioana... mi-a spus că îi e rușine cu mine. Că nu pot să o ajut ca socrii ei.

Tanti Maria a oftat și mi-a pus mâna pe umăr.

— Copiii din ziua de azi nu mai știu ce-i aia dragoste de mamă. Numai bani și iar bani... Dar să știi că nu e vina ta.

Am zâmbit amar și m-am întors acasă cu sufletul greu. Seara, am stat pe marginea patului și m-am uitat la pozele vechi: Ioana mică, cu codițe, râzând în brațele mele; eu tânără, cu ochii plini de speranță. Unde greșisem? De ce nu era dragostea mea destulă?

În weekend, Ioana a venit din nou cu soțul ei, Radu, și cu băiețelul lor, Vlad. Radu m-a salutat politicos, dar rece. Am simțit mereu că mă privește de sus pentru că nu am „realizat” nimic în viață — adică nu am bani sau casă mare ca părinții lui.

La masă, discuția s-a încins când Ioana a pomenit despre grădinița privată la care voiau să-l dea pe Vlad.

— E foarte scumpă taxa, dar părinții lui Radu au zis că ne ajută ei. Mamă... tu n-ai putea să contribui măcar cu ceva?

Am simțit cm mă ia cu amețeală.

— Ioana, eu abia îmi plătesc facturile... Știi bine că pensia mea e mică.

Radu a ridicat din sprâncene și a murmurat:

— Lasă, dragă, nu are rost să insiști. Fiecare cât poate...

Continuarea poveștii în comentarii 👇

14/01/2026

— Nu mai pot, Maria! Nu mai pot să trăiesc cu sentimentul că suntem doar un bancomat pentru ai tăi! vocea lui Vlad răsună în bucătăria mică, printre farfuriile nespălate și mirosul de cafea rece. Mâinile îmi tremurau pe cana de ceai, încercând să găsesc un răspuns care să nu-l rănească, dar nici să nu-mi trădeze părinții.

— Vlad, nu e așa... Ei chiar au nevoie de noi. Tata a rămas fără serviciu, iar mama abia se ține pe picioare cu pensia ei de boală. Dacă nu-i ajutăm noi, cine s-o facă?

— Dar noi? Noi cine ne ajută? Nu vezi că nu mai avem nici pentru ratele la apartament? Cât o să mai tragem așa?

Am simțit cm mă sufoc între două lumi: familia în care m-am născut și cea pe care mi-am construit-o cu greu, aici, în București. Am crescut la Bacău, într-un apartament cu două camere, unde tata venea acasă mereu obosit și mama făcea minuni dintr-o pungă de cartofi. Am jurat că, atunci când voi avea familia mea, nu voi lăsa niciodată grijile să ne despartă. Și totuși, uite-mă acum, la 34 de ani, cu inima frântă între două datorii: una de sânge și una de iubire.

În fiecare lună, după ce primeam salariul, făceam același ritual: plăteam rata la bancă, facturile și puneam deoparte pentru mâncare. Ce rămânea trimiteam acasă. La început, Vlad nu zicea nimic. Ba chiar mă încuraja. „Sunt ai tăi, Maria. E normal să-i ajuți.” Dar când au început să ceară mai mult – pentru medicamente, pentru reparații la acoperiș, pentru facturi restante – Vlad a început să se schimbe. Seara se întorcea acasă tot mai tăcut. Îl vedeam cm își frământă mâinile când deschideam subiectul banilor.

Într-o zi, după ce am trimis 500 de lei mamei, Vlad a găsit chitanța pe masă.

— Iar le-ai trimis? De unde crezi că mai scoatem luna asta pentru grădinița lui Daria?

— O să ne descurcăm... mereu ne-am descurcat.

— Nu mai merge așa! Trebuie să le spui că nu mai putem!

Am simțit cm mă cuprinde furia și rușinea. Cum să le spun părinților mei că nu mai pot? Cum să le întorc spatele când știu cât au muncit pentru mine? Tata a făcut naveta la Comănești ani la rând ca să am eu bani de manuale. Mama s-a împrumutat la vecini ca să-mi cumpere rochie la banchet. Acum, când au nevoie de mine, să le spun „nu mai pot”? Dar nici Vlad nu merita să trăiască mereu cu frica zilei de mâine.

Într-o seară, după ce Daria adormise, am încercat să vorbesc cu el.

— Vlad, știu că te doare situația asta. Și pe mine mă doare. Dar nu pot să-i las pe ai mei fără ajutor. Sunt părinții mei...

— Și eu sunt soțul tău! Și Daria e copilul nostru! Nu vezi că ne sacrificăm viitorul pentru trecutul tău?

Am izbucnit în plâns. M-am simțit prinsă ca într-o menghină. Niciodată nu mi-am imaginat că dragostea poate fi atât de grea.

A doua zi am primit un mesaj de la mama: „Tatăl tău are nevoie de bani pentru analize. Poți să ne trimiți ceva?”

Am privit telefonul minute în șir. Am vrut să-i răspund imediat „da”, dar mi-am amintit de ochii obosiți ai lui Vlad și de promisiunea făcută Dariei că o voi duce la teatru în weekend. Am ales să nu răspund pe loc.

Seara, la cină, am adus din nou vorba:

— Vlad, mama mi-a scris azi... Tata are nevoie de analize.

— Maria... te rog... nu mai pot. Hai să mergem împreună la ei weekendul ăsta și să vorbim față în față. Poate găsim o soluție.

Continuarea poveștii în comentarii 👇👇👇

14/01/2026

— Nu, Irina! Nu mai insista! Nu mă duc la ea, nici dacă ar fi ultima femeie pe pământ!

Vocea lui Radu răsuna ca un tunet în bucătăria noastră mică, cu gresia rece sub picioare și mirosul de cafea rămasă din dimineață. Mă uitam la el, cu mâinile strânse pe marginea mesei, încercând să-mi stăpânesc lacrimile. Mama era la spital, iar eu nu puteam să fiu peste tot. Aveam nevoie de ajutorul lui, dar trecutul nu-i dădea pace.

— Radu, e mama mea… Nu poți să o lași așa! Are nevoie de cineva să-i aducă medicamentele, să-i schimbe lenjeria… Eu nu pot lipsi de la serviciu încă o zi!

El s-a ridicat brusc, trântind scaunul.

— Și eu ce-am fost pentru ea? Ți-ai uitat cm m-a dat afară în ploaie, fără să-i pese că n-aveam unde să mă duc? Am dormit în gară două nopți, Irina! Două nopți!

Mi-am mușcat buza. Îmi aminteam perfect. Aveam 22 de ani atunci, iar Radu venise dintr-un sat din Botoșani, cu vise mari și hainele într-o geantă veche. Mama nu l-a plăcut niciodată. „Nu e de nasul tău”, îmi spunea mereu. Când a aflat că am rămas peste noapte la el, a făcut un scandal monstru și l-a dat afară din casa noastră. Nu l-a iertat niciodată că mi-a furat „viitorul”, cm zicea ea.

Anii au trecut. Ne-am căsătorit, am muncit amândoi din greu să ne facem un rost. Radu a ajuns inginer la fabrica mare din oraș, eu am prins un post bun la contabilitate. Mama a rămas singură după ce tata a murit. Relația dintre ei a rămas rece ca gheața.

Acum, când mama era bolnavă și neputincioasă, eu eram prinsă la mijloc. În fiecare zi făceam naveta între serviciu, spital și casă. Mă simțeam vinovată că nu pot fi acolo pentru amândoi. Radu mă privea cu ochii lui verzi, plini de amărăciune.

— Irina, nu pot să uit. Știi cât m-a durut? Știi cm m-am simțit atunci? Ca un nimeni…

— Dar nu e vorba despre tine acum! E vorba despre ea… E bătrână, bolnavă…

— Și eu? Eu nu contez?

Am izbucnit în plâns. M-am prăbușit pe podea, cu capul în mâini. Radu a venit lângă mine, dar nu m-a atins. Între noi era un zid invizibil.

În zilele următoare am încercat să le împac. Am dus-o pe mama acasă după externare și am încercat să-l conving pe Radu să vină cu mine.

— Nu vreau să-l văd pe omul ăla în casa mea! a țipat mama când i-am spus.

— Mamă, te rog… Nu mai suntem copii. Radu e soțul meu!

— Soțul tău mi-a distrus viața! Dacă nu apărea el, tu ai fi fost cineva…

M-am uitat la ea cu lacrimi în ochi.

— Mamă, eu sunt cine vreau eu să fiu! Și îl iubesc pe Radu!

A întors capul spre fereastră și n-a mai zis nimic.

Seara, acasă, Radu mă aștepta cu cina pe masă.

— Ai vorbit cu ea?

Am dat din cap.

— Nu vrea să te vadă…

A oftat adânc.

— Vezi? Nici acum nu poate să treacă peste…

— Dar tu poți?

A tăcut mult timp. Apoi a spus încet:

— Nu știu… Poate dacă ar spune măcar o dată „îmi pare rău”…

În zilele următoare am făcut tot ce-am putut să le aduc împreună. Am încercat să-i explic mamei că trecutul nu mai contează, că avem nevoie unii de alții. Dar ea rămânea încăpățânată.

Într-o seară, după o zi lungă la serviciu și încă una la mama acasă, am ajuns acasă epuizată. Radu stătea pe balcon, fumând nervos.

— Irina… Nu mai pot trăi așa. Ori eu, ori ea.

Continuarea poveștii în comentarii 👇👇

14/01/2026

— Nu vreau să plec de aici! am strigat, cu vocea tremurândă, în timp ce Irina, fiica mea cea mare, își strângea buzele și încerca să nu mă privească în ochi. Era o după-amiază mohorâtă de octombrie, iar frunzele galbene se lipeau de geamurile apartamentului meu din Drumul Taberei. În sufragerie, mirosul de ceai de tei se amesteca cu tensiunea din aer.

— Mamă, nu mai poți sta singură. Ai văzut ce s-a întâmplat data trecută când ai alunecat în baie. Dacă nu venea vecina, cine știe cât stăteai acolo... a spus Mihai, băiatul meu, cu voce joasă, dar hotărâtă.

Am simțit cm mi se strânge inima. Da, am căzut. Da, am 74 de ani și uneori uit să sting aragazul sau să-mi iau pastilele. Dar aici e casa mea. Aici am crescut-o pe Irina, aici l-am legănat pe Mihai când avea febră și plângea după tatăl lui. Aici am făcut cozonaci pentru nepoții mei, Daria și Vlad, care încă mai vin să doarmă la mine în weekend.

— Nu înțelegeți că nu vreau să plec? am șoptit, aproape rugându-mă.

Irina s-a ridicat brusc de pe canapea și a început să plimbe nervoasă prin cameră.

— Mamă, nu e vorba doar despre tine! Noi muncim toată ziua, copiii au nevoie de noi, nu putem fi mereu disponibili să venim dacă pățești ceva. La azil ai avea grijă, ai fi în siguranță...

— Și apartamentul? am întrebat, simțind cm mi se taie respirația.

Mihai a evitat privirea mea.

— Ne gândim să-l vindem. E mare pentru tine singură și... avem nevoie de bani pentru ratele la casă. Știi cât costă totul acum...

Am simțit că mă prăbușesc. Nu era doar despre siguranța mea. Era despre bani. Despre faptul că devenisem o povară.

În acea noapte n-am dormit deloc. M-am plimbat prin fiecare cameră, atingând mobila veche, fotografiile din rame prăfuite, jucăriile uitate ale Dariei sub pat. M-am întrebat dacă am greșit undeva ca mamă. Dacă i-am crescut prea independenți sau prea reci.

A doua zi dimineață, Daria a venit la mine înainte de școală.

— Bunico, tu chiar o să pleci la azil? m-a întrebat cu ochii mari și umezi.

— Nu știu, puiule... Poate că așa vor părinții tăi.

— Dar eu nu vreau! Cine o să-mi mai facă clătite sâmbătă dimineața? Cine o să mă ajute la teme?

Am strâns-o tare în brațe și am simțit cm lacrimile îmi curg pe obraz. Pentru ea aș fi rămas aici oricât.

În zilele următoare, discuțiile au devenit tot mai aprinse. Irina a venit cu broșuri de la diverse centre rezidențiale.

— Uite, aici au activități pentru seniori, fac terapie ocupațională, au doctori non-stop...

— Dar nu au nepoții mei! am izbucnit eu.

Mihai a încercat să fie mediator:

— Mamă, nu vrem să te pedepsim. Dar trebuie să fim realiști. Dacă ți se face rău noaptea?

Continuarea poveștii în comentarii 👇👇

Este important

15/01/2026

15/01/2026

15/01/2026

15/01/2026

15/01/2026

15/01/2026

15/01/2026

14/01/2026

14/01/2026

14/01/2026

14/01/2026

Address

Website

Alerts

Shortcuts

Share

Category