Este important

Este important Contact information, map and directions, contact form, opening hours, services, ratings, photos, videos and announcements from Este important, Broadcasting & media production company, Timisoara.

— Nu pot să cred, Radu! Cum să nu mă inviți la propria ta nuntă? Glasul mi-a tremurat, iar mâinile mi s-au strâns pe mar...
31/07/2025

— Nu pot să cred, Radu! Cum să nu mă inviți la propria ta nuntă? Glasul mi-a tremurat, iar mâinile mi s-au strâns pe marginea mesei din bucătărie. În fața mea, fiul meu își coborâse privirea, evitând să mă privească în ochi.

— Mamă, nu e chiar așa... Am vrut să fie ceva restrâns, doar cu prietenii apropiați și... familia ei.

Cuvintele lui au căzut ca niște pietre grele peste sufletul meu. Familia ei. Eu ce eram? O străină? Crescusem singură un copil, muncind două schimburi la fabrica de confecții din orașul nostru mic, doar ca să-i pot oferi tot ce avea nevoie. Și acum, când ar fi trebuit să fiu acolo, lângă el, la cel mai important moment din viața lui, eram lăsată pe dinafară.

Nu era prima dată când simțeam că nu mai am loc în viața lui Radu de când o cunoscuse pe Irina. O fată frumoasă, cu ochi verzi și zâmbet larg, dar cu o mamă care nu m-a privit niciodată altfel decât de sus. Irina avea deja o fetiță, pe Daria, dintr-o relație anterioară. Am primit-o cu brațele deschise pe Daria, i-am cumpărat haine și jucării, am gătit pentru ea ca pentru propriul meu copil. Dar mereu simțeam că nu sunt suficient de bună pentru noua lor familie.

După nuntă, pe care am aflat-o din pozele postate pe Facebook de rudele Irinei, am plâns zile întregi. Vecina mea, tanti Lenuța, a venit într-o seară la mine cu o plăcintă caldă și m-a găsit cu ochii roșii.

— Mariana, nu lăsa supărarea să te doboare. Copiii ăștia nu știu ce înseamnă sacrificiul unei mame.

Am dat din cap, fără să-i răspund. Ce puteam spune? Că mă simțeam ca un obiect vechi uitat într-un colț?

Continuarea poveștii în comentarii 👇👇

— Ce-i asta, domnule Călin? Am întrebat, privind neîncrezător la grămada de monede aruncate pe tejgheaua din spate a fas...
31/07/2025

— Ce-i asta, domnule Călin? Am întrebat, privind neîncrezător la grămada de monede aruncate pe tejgheaua din spate a fast-food-ului. Erau sute de monede de 10 și 50 de bani, împrăștiate ca niște firimituri de pâine pentru porumbei. Mâinile îmi tremurau, iar obrajii îmi ardeau de rușine. În spatele meu, colegii râdeau pe sub mustăți, iar șeful, domnul Călin, zâmbea satisfăcut.

— Asta-i ultima ta leafă, Doru. Ai vrut să pleci? Uite, ia-ți banii și drum bun! a spus el, cu voce tare, ca să audă toată lumea.

Am simțit cm mi se strânge stomacul. Nu era vorba doar de bani. Era despre cm mă privea lumea, despre cm mă vedeam eu pe mine. Am adunat monedele în două pungi de plastic, cu mâinile transpirate și capul plecat. În drum spre casă, fiecare pas mi se părea mai greu decât cel dinainte.

Ajuns acasă, am aruncat pungile pe masă. Maria, soția mea, s-a uitat la mine cu ochii mari.

— Ce s-a întâmplat? De ce ai fața asta?

— Uite... ăștia sunt banii pe care i-am primit. Ultima leafă. Toți în mărunțiș. M-au făcut de râs în fața tuturor.

Maria a oftat adânc și a început să numere monedele. Copiii, Vlad și Ilinca, s-au apropiat curioși.

Continuarea poveștii în comentarii 👇👇

— Nu-l atinge prea mult, Maria, are ceva la piele, nu vezi? spunea asistenta cu voce joasă, dar destul de clar încât să ...
31/07/2025

— Nu-l atinge prea mult, Maria, are ceva la piele, nu vezi? spunea asistenta cu voce joasă, dar destul de clar încât să aud și eu, la cei șase ani ai mei, când mă uitam la bebelușii din salonul de la etajul unu al spitalului. Nu știam atunci că acela era începutul poveștii mele, că eu însumi fusesem acel copil pe care nimeni nu voia să-l atingă prea mult. Mă numesc Nicolae și am fost lăsat în maternitate de părinții mei, la doar două zile după ce m-am născut. Aveam o boală genetică rară, pielea mea era fragilă ca hârtia și fiecare atingere greșită mă rănea. Dar rana cea mai adâncă nu era pe piele, ci în suflet: de ce nu m-au vrut?

Am crescut printre străini. Prima mea amintire clară este mirosul de clor din dormitorul mare al casei de copii din Ploiești. Eram mulți, dar fiecare era singur în felul lui. Doamna Viorica, educatoarea, încerca să ne aline cu dulciuri ieftine și povești inventate, dar nimic nu umplea golul din mine. În fiecare seară, mă uitam la tavan și îmi imaginam că mama mea va veni să mă ia acasă. N-a venit niciodată.

La șapte ani am ajuns într-o familie de plasament. Soții Dobre păreau oameni buni, dar aveau deja doi copii mari și eu eram mereu „băiatul bolnav”. La masă, doamna Dobre îmi punea farfuria separat: „Să nu-i dai din paharul tău, Andreea! Nu știm exact ce are.” M-am obișnuit cu privirile lor pline de milă sau teamă. Într-o zi, când am făcut febră mare și pielea mi s-a spart pe braț, domnul Dobre a spus răspicat: „Nu putem să-l ținem aici. E prea mult pentru noi.” Și așa am ajuns din nou la centru.

Anii au trecut între pereți reci și fețe schimbătoare. Am avut noroc cu doamna Lidia, o asistentă medicală care venea des la centru. Ea m-a învățat să citesc și să scriu, mi-a adus cărți vechi și mi-a spus că nu sunt vinovat pentru ce mi s-a întâmplat. „Nicolae, tu ești un băiat curajos. Să nu uiți asta niciodată!” Dar curajul meu era ca o haină subțire iarna: îl simțeam doar uneori.

La 14 ani am primit dosarul meu social. L-am citit pe furiș într-o noapte. Scria negru pe alb: „Mama – Mariana Popescu, tatăl – Ion Popescu. Ambii au refuzat să-l recunoască la naștere din cauza diagnosticului.” Am simțit cm tot aerul din cameră dispare. Am plâns ore întregi, fără să pot scoate un sunet. De ce? Ce fel de oameni își lasă copilul pentru că e bolnav?

În liceu am încercat să mă integrez. Colegii mă priveau ciudat din cauza pielii mele și a hainelor vechi primite de la centru. La ora de sport eram mereu ultimul ales la echipă. Odată, când am căzut și mi-am julit genunchiul, profesorul a strigat: „Nu-l atingeți! Are ceva contagios!” Am fugit la baie și m-am privit în oglindă: eram doar un băiat slab, cu ochi mari și triști. M-am întrebat dacă voi fi vreodată altceva decât „băiatul bolnav”.

Singura mea alinare era scrisul. Scriam poezii despre păduri fără rădăcini și despre păsări care nu-și găsesc cuibul. Doamna Lidia le citea și îmi spunea că am talent. Într-o zi mi-a adus un carnețel nou și mi-a zis: „Poate într-o zi vei scrie povestea ta.”

Continuarea poveștii în comentarii 👇👇

— Irina, nu poți să pleci iar! Mara are febră și plânge după tine!Vocea mamei răsuna în holul mic al apartamentului din ...
31/07/2025

— Irina, nu poți să pleci iar! Mara are febră și plânge după tine!

Vocea mamei răsuna în holul mic al apartamentului din Ploiești, iar eu, cu rucsacul pe umăr și ochii roșii de nesomn, simțeam cm mă strânge ceva în piept. Mă uitam la ceas: mai aveam zece minute până la trenul spre București.

— Mamă, am seminar important. Nu pot lipsi iar! O să mă dau afară de la facultate dacă mai ratez cursuri.

— Dar Mara? E copilul tău, Irina! Nu e doar responsabilitatea noastră!

Am simțit cm mă înmoaie cuvintele ei, dar m-am întors cu spatele și am ieșit pe ușă. Mara avea doar șase luni atunci. Plângea în brațele bunicii, iar eu fugeam de acasă ca să nu mă prăbușesc.

Așa au trecut anii. Eu la București, încercând să termin facultatea de Litere, să lucrez part-time la o cafenea din centru, să uit că am lăsat acasă o fetiță care creștea fără mine. Părinții mei au devenit părinții ei. Eu eram „Irina”, fata care venea din când în când cu jucării și haine noi, dar care nu știa să-i aline durerile de burtică sau să-i spună povești seara.

— De ce nu stai cu noi mai mult? mă întreba tata într-o seară, când m-am întors acasă după două luni.

— Nu pot, tata. Trebuie să termin facultatea. Să am un viitor pentru mine și pentru Mara.

Continuarea poveștii în comentarii 👇👇

— Cum ai putut să faci asta? Cum ai putut să nu o inviți pe Agnes? vocea tatălui meu răsuna ca un tunet în camera mică, ...
31/07/2025

— Cum ai putut să faci asta? Cum ai putut să nu o inviți pe Agnes? vocea tatălui meu răsuna ca un tunet în camera mică, tapetată cu poze vechi și amintiri prăfuite. Mâinile îi tremurau, iar ochii lui, altădată blânzi, erau acum plini de furie și dezamăgire.

Am rămas nemișcată pe marginea patului, cu rochia de mireasă atârnată pe umeraș lângă mine, ca o promisiune pe care nu știam dacă o merit. Simțeam cm inima îmi bate nebunește în piept, ca atunci când eram copil și ascultam cearta părinților mei prin ușa închisă.

— Tata, nu pot... Nu pot să mă prefac că totul e bine. Nu pot să o am lângă mine în ziua asta. Nu după tot ce a fost, am spus încet, aproape șoptit, dar el nu părea să mă audă.

— E soția mea! E parte din familie! Ai crescut cu ea! Nu poți să te comporți ca un copil răsfățat! a izbucnit el, iar eu am simțit cm lacrimile îmi ard ochii.

Adevărul era că nu am crescut cu Agnes. Am crescut printre tăceri apăsătoare și priviri reci. După ce mama a plecat — fără explicații, fără să se uite înapoi — tata a adus-o pe Agnes în viața noastră ca pe un pansament pus pe o rană deschisă. Dar rana nu s-a vindecat niciodată. Agnes nu m-a bătut, nu m-a certat, dar nici nu m-a iubit. Era mereu acolo, corectă, distantă, cu zâmbetul ei politicos și sfaturile ei despre „cum ar trebui să fie o fată bună”.

În fiecare an de Crăciun, când tata ne făcea poze lângă brad, eu mă simțeam ca o musafiră în propria casă. Îmi aminteam cm stăteam la masa de Paște și Agnes îmi spunea: „Sper că ai mulțumit mamei tale pentru ochii frumoși. Eu nu pot concura cu asta.” Și apoi tăcea, iar tata schimba subiectul.

Când am împlinit 18 ani și am plecat la facultate la București, am simțit pentru prima dată că respir. Mi-am făcut prieteni noi — Oana, colega mea de cameră, care avea și ea părinți divorțați și știa ce înseamnă să fii „copilul dintre lumi”. Am început să ies cu Vlad, băiatul care avea să-mi devină soț. Vlad venea dintr-o familie simplă din Ploiești, unde toată lumea se certa tare și se împăca repede. La ei acasă era gălăgie și dragoste pe față — ceva ce eu nu avusesem niciodată.

Când Vlad m-a cerut de soție, am simțit că viața mea începe cu adevărat. Dar apoi au început telefoanele de la tata: „Agnes vrea să știe dacă are rol la nuntă”, „Agnes te poate ajuta cu organizarea”, „Agnes a găsit un restaurant mai bun”. Fiecare discuție era ca o piatră pusă pe pieptul meu.

Continuarea poveștii în comentarii 👇👇

— Nu mai pot, Maria. Nu mai pot să trăiesc o minciună, mi-a spus Mihai într-o seară de martie, cu vocea tremurândă, în t...
30/07/2025

— Nu mai pot, Maria. Nu mai pot să trăiesc o minciună, mi-a spus Mihai într-o seară de martie, cu vocea tremurândă, în timp ce își strângea hainele în valiză. Am simțit cm mi se prăbușește lumea sub picioare. Trei decenii de căsnicie, trei copii mari, o casă construită împreună și mii de amintiri — toate păreau să dispară în acel moment, ca și cm n-ar fi existat niciodată.

Nu am putut să spun nimic. Doar l-am privit cm își trage geaca pe umeri și iese pe ușă, lăsând în urmă un gol pe care nu credeam că-l voi putea umple vreodată. Am rămas singură, cu ecoul pașilor lui răsunând în hol și cu întrebarea arzătoare: unde am greșit?

În zilele care au urmat, am încercat să-mi găsesc liniștea printre lucrurile lui rămase prin casă. Cămașa preferată atârna încă pe spătarul scaunului, iar parfumul lui plutea în aer. Copiii — Radu, Andreea și Ilinca — au venit fiecare cu reacțiile lor. Radu a trântit ușa și a urlat la mine: — Cum ai putut să-l lași să plece? Andreea a plâns în brațele mele, iar Ilinca, cea mai mică, s-a închis în camera ei și nu a mai vorbit cu nimeni zile întregi.

M-am simțit vinovată. Poate că am fost prea ocupată cu serviciul la spital, cu turele de noapte și grijile zilnice. Poate că nu l-am ascultat destul sau nu i-am arătat suficient că-l iubesc. Dar apoi, într-o după-amiază ploioasă, când încercam să pun ordine în sertarele lui, am găsit un plic vechi, ascuns sub o grămadă de acte.

Era o scrisoare de la Adriana — colega lui din liceu, despre care știam doar vag că îi fusese dragă cândva. Am citit rândurile tremurânde: „Mihai, nu pot să uit ce am avut. Mă doare să știu că ești cu altcineva, dar nu pot să nu sper că într-o zi vei fi din nou al meu.”

Am simțit cm mi se strânge inima. Toți anii aceștia, Mihai purtase în suflet o altă femeie? Am început să caut răspunsuri. Am vorbit cu sora lui, cu prietenii noștri comuni. Toți păreau să știe ceva, dar nimeni nu voia să spună adevărul pe față.

Într-o seară, când am ieșit la plimbare prin parc ca să-mi limpezesc gândurile, m-am întâlnit întâmplător cu Adriana. Era la braț cu Mihai. S-au oprit când m-au văzut. El a încercat să spună ceva, dar eu am trecut pe lângă ei fără să mă uit înapoi. Am simțit privirile oamenilor din jur — vecini, cunoștințe — cm mă urmăresc și mă judecă.

Continuarea poveștii în comentarii 👇

— Nu mai ai nevoie de mine, nu-i așa, Ilinca? vocea mea tremura, dar nu puteam să mă opresc. Stăteam în bucătăria mică, ...
30/07/2025

— Nu mai ai nevoie de mine, nu-i așa, Ilinca? vocea mea tremura, dar nu puteam să mă opresc. Stăteam în bucătăria mică, cu mâinile încleștate pe cana de ceai, privind-o pe fiica mea cm își strângea geanta, pregătită să plece din nou.

— Mamă, nu e vorba de asta. Pur și simplu... am mult de lucru. Știi cm e la birou. Și copiii au atâtea activități...

Am dat din cap, prefăcându-mă că înțeleg. Dar adevărul era că nu mai știam cm să mă fac auzită. După patruzeci de ani de muncă la Spitalul Județean din Ploiești, după nopți nedormite lângă bolnavi și după atâtea vieți salvate, mă simțeam acum ca o umbră în propria casă. Pensionarea fusese ca o ușă trântită în față: dintr-odată, nu mă mai căuta nimeni, nu mai suna telefonul decât pentru reclame sau pentru facturi.

Ilinca venea rar, doar când avea nevoie să-i țin copiii sau să-i gătesc ceva „ca la mama acasă”. Nepoții mei, Vlad și Raluca, erau mereu cu ochii în telefoane sau tablete când veneau pe la mine. Nu mă ascultau când le povesteam despre copilăria mea sau despre vremurile grele. „Buni, lasă-ne cu poveștile astea vechi”, îmi spunea Raluca, adolescentă deja, cu un aer superior care mă durea mai mult decât orice boală.

Într-o zi de joi, când ploua mocnit și pereții apartamentului păreau să se strângă în jurul meu, am primit plicul cu pensia. Am deschis cu mâini tremurânde: 1.900 de lei. Am oftat. Chiria, întreținerea, medicamentele pentru tensiune și diabet... Ce mai rămânea pentru mine? Pentru o prăjitură bună sau o ieșire la teatru? Nimic. Am pus banii într-un plic și am început să fac socoteli pe colțul mesei.

Seara, am încercat să sun o prietenă veche, pe Dorina. „Nu pot vorbi acum, Maria, sunt cu nepoții”, mi-a spus grăbită. Am închis ochii și am simțit cm mă apasă singurătatea ca o pătură grea. M-am întrebat dacă așa arată bătrânețea: un șir lung de zile identice, cu televizorul ca singur tovarăș și cu amintiri care dor.

Într-o duminică, Ilinca a venit pe neașteptate cu copiii. Vlad s-a trântit direct pe canapea cu telefonul în mână. Raluca a intrat în bucătărie după mine.

Continuarea poveștii în comentarii 👇👇👇

— Nu mai pot, Vlad! Nu mai pot! — am izbucnit într-o seară, cu vocea tremurândă, în timp ce încercam să-mi stăpânesc lac...
30/07/2025

— Nu mai pot, Vlad! Nu mai pot! — am izbucnit într-o seară, cu vocea tremurândă, în timp ce încercam să-mi stăpânesc lacrimile. Bucătăria noastră mică mirosea a ciorbă de perișoare, dar și a tensiune. Vlad, soțul meu, stătea cu capul plecat, jucându-se nervos cu lingura în farfurie.

— Te rog, Ana, încearcă să înțelegi... Mama n-are unde să se ducă. Și domnul Petrescu... e doar un prieten. Nu va sta mult.

Am râs amar. — Un prieten? Vlad, omul ăsta doarme pe canapeaua noastră de trei săptămâni! Îmi invadează intimitatea, îmi judecă fiecare gest și mama ta... mama ta îi face clătite la miezul nopții!

Vlad a oftat. — E greu și pentru mine.

Dar nu era greu pentru el. Era greu pentru mine. Eu eram cea care nu mai avea loc în propria casă. Eu eram cea care se trezea noaptea din cauza râsetelor lor din sufragerie. Eu eram cea care nu mai putea să-și țină copilul în brațe fără privirile critice ale soacrei.

Totul a început într-o zi ploioasă de martie. Elena, soacra mea, a apărut la ușă cu două valize și cu domnul Petrescu după ea. — Ana, dragă, sper că nu te deranjează dacă stăm câteva zile aici. Apartamentul meu e în renovare și... domnul Petrescu m-a ajutat cu bagajele.

Nu am avut curaj să spun nu. Vlad era deja cu brațele deschise, iar fiica noastră, Mara, se bucura că bunica va sta cu noi. Dar zilele s-au transformat în săptămâni, iar domnul Petrescu nu părea să aibă de gând să plece.

Continuarea poveștii în comentarii 👇👇

— Ioana, ia și tu niște sarmale la pachet, că sigur vă prind bine, mi-a spus soacra mea, doamna Maria, în timp ce îi înt...
30/07/2025

— Ioana, ia și tu niște sarmale la pachet, că sigur vă prind bine, mi-a spus soacra mea, doamna Maria, în timp ce îi întindea cumnatei mele, Roxana, un plic gros, pe care l-a strecurat cu grijă în geanta ei scumpă.

Am zâmbit forțat, cu mâinile strânse pe caserola de plastic. Sarmalele erau bune, dar nu puteam să nu simt cm mă arde nedreptatea. Roxana primea bani, haine noi pentru copii, chiar și o excursie la munte plătită integral. Noi? Noi primeam resturile de la masa de duminică și promisiuni vagi că „data viitoare poate vă ajut și pe voi”.

Soțul meu, Mihai, încerca mereu să mă liniștească. „Lasă, Ioana, nu te mai consuma. Mama e mai apropiată de Roxana pentru că e singură cu copiii. Noi ne descurcăm.” Dar oare chiar ne descurcam? Salariul lui abia acoperea facturile, iar eu lucram part-time la o librărie. Copilul nostru, Vlad, creștea și avea nevoie de haine noi, de rechizite, de atenție. Și totuși, nu am cerut niciodată nimic. Doar un pic de respect.

În fiecare duminică mergeam la masa de familie. Era ritualul nostru: eu găteam ceva dulce, Mihai aducea vinul, iar Vlad se juca cu verișorii lui. Dar mereu simțeam privirea soacrei mele pe mine — rece, evaluatoare. Orice făceam era insuficient: prăjitura era prea dulce, copilul prea gălăgios, eu prea tăcută.

Într-o zi, după ce am ajuns acasă cu sarmalele reci și cu sufletul greu, Mihai m-a găsit plângând în bucătărie.

— Ce s-a întâmplat?

— Nu mai pot, Mihai. Mă simt invizibilă. De ce Roxana primește totul și noi doar resturi?

Continuarea poveștii în comentarii 👇👇

— Nu deschide ușa, Irina! Nu acum, nu azi, nu după tot ce s-a întâmplat!Vocea mea interioară răsuna ca un ecou în timp c...
30/07/2025

— Nu deschide ușa, Irina! Nu acum, nu azi, nu după tot ce s-a întâmplat!

Vocea mea interioară răsuna ca un ecou în timp ce priveam pe vizor silueta masivă a doamnei Mariana, mama lui Vlad. Bătea apăsat, cu acea insistență pe care o știam prea bine. Mâinile îmi tremurau, iar inima îmi bătea nebunește. În spatele meu, fetița noastră, Ana, se juca liniștită cu păpușile, fără să știe că la doar câțiva pași de ea se dă o bătălie tăcută între două femei care nu reușesc să se accepte una pe cealaltă.

— Irina, știu că ești acasă! Am văzut mașina lui Vlad jos! Deschide, te rog!

Vocea soacrei mele era încărcată de reproș și nerăbdare. Am strâns clanța cu putere, încercând să-mi adun curajul. O parte din mine voia să deschidă, să-i spun că poate intra, că nu e nicio problemă. Dar cealaltă parte, cea care a plâns de atâtea ori după vizitele ei neanunțate, după criticile subtile și privirile tăioase, striga să rămân fermă.

Nu am deschis. Am rămas lipită de ușă, cu ochii închiși, ascultând cm pașii ei se îndepărtează pe scări. M-am prăbușit pe podea și am plâns în tăcere. Mă simțeam vinovată, dar și eliberată. Pentru prima dată, am ales liniștea mea în locul aparențelor.

Totul a început acum trei ani, când m-am mutat cu Vlad în apartamentul nostru din București. Eram tineri, îndrăgostiți și plini de speranță. Dar încă din prima săptămână, Mariana a venit neanunțată cu plase de mâncare și sfaturi despre cm „se ține o casă adevărată”.

— Irina, ai pus prea mult ulei la ciorbă. Și perdelele astea... nu vezi că nu se potrivesc cu mobila?

La început am zâmbit și am încercat să-i fac pe plac. Vlad ridica din umeri:

Continuarea poveștii în comentarii 👇👇

— Ioana, nu mai vii azi pe la mine? Am făcut sarmale, știu că-ți plac... Vocea mamei răsuna în telefon cu o notă de supă...
30/07/2025

— Ioana, nu mai vii azi pe la mine? Am făcut sarmale, știu că-ți plac... Vocea mamei răsuna în telefon cu o notă de supărare abia ascunsă. Era abia ora opt dimineața și deja simțeam cm ziua mea se rupe în două. Nici nu apucasem să răspund, că WhatsApp-ul vibra: „Ioana, dacă ai timp azi, poate mă ajuți cu factura la gaze. Nu mă descurc cu aplicațiile astea.” Era mesajul soacrei mele, doamna Viorica.

Am închis ochii pentru o clipă, încercând să-mi adun gândurile. M-am uitat la ceas: mai aveam douăzeci de minute până să-l trezesc pe Vlad, băiețelul meu de cinci ani, și să-l pregătesc pentru grădiniță. Soțul meu, Mihai, dormea încă. În bucătărie mirosea a cafea proaspătă, dar nu aveam timp să mă bucur de ea. În fiecare zi, mă simțeam ca o frânghie trasă din ambele capete.

— Ioana, ai auzit ce-am zis? Măcar pe la prânz să vii, că după aia vine vecina și nu mai pot sta de vorbă cu tine... Mama nu se lăsa. Am oftat și am încercat să-i explic:

— Mamă, azi trebuie să merg și pe la doamna Viorica. Are nevoie de ajutor cu facturile...

— Păi mereu pe la ea! Eu nu mai contez deloc? De când te-ai măritat, parcă nici nu mai ești fata mea!

Cuvintele ei m-au lovit ca un pumn în stomac. M-am simțit vinovată, ca de fiecare dată când încercam să împac pe toată lumea. Am închis telefonul cu promisiunea că voi trece „măcar o oră”.

La micul dejun, Mihai a observat că sunt abătută.

— Ce s-a întâmplat?

Continuarea poveștii în comentarii 👇👇

— Nu mai pot, Ana! Nu mai pot! — vocea lui Mihai răsuna prin bucătăria mică, spartă de sunetul farfuriei pe care o trânt...
29/07/2025

— Nu mai pot, Ana! Nu mai pot! — vocea lui Mihai răsuna prin bucătăria mică, spartă de sunetul farfuriei pe care o trântise pe masă. Mă uitam la el, cu ochii înlăcrimați, ținându-mi gemenii strâns la piept. Ilinca plângea, Radu se legăna înainte și înapoi, iar eu simțeam cm lumea mea se destramă bucată cu bucată.

— Ce vrei să fac? Să-i las? Să-i dau la stat? — am șoptit, aproape fără voce.

Mihai a oftat adânc, și-a luat geaca și a ieșit. Ușa s-a trântit cu un zgomot sec. Atunci am știut că nu se va mai întoarce.

Au trecut două săptămâni de atunci. Două săptămâni în care am dormit câte două ore pe noapte, în care am alergat între medici, psihologi și birouri de asistență socială. Bucureștiul mi se părea mai mare ca niciodată, iar oamenii din jurul meu — vecinii, vânzătoarea de la magazin, chiar și mama mea — mă priveau cu milă sau cu suspiciune.

— Ce-ai făcut cu copiii de au ajuns așa? — m-a întrebat într-o zi vecina de la trei, doamna Stanciu.

Nu i-am răspuns. Am urcat scările cu Ilinca de mână și Radu în brațe, simțind cm fiecare pas mă apasă mai tare. În apartamentul nostru mic mirosea a supă și a lacrimi uscate.

Gemenii aveau trei ani când au primit diagnosticul. Autism sever. Ilinca nu vorbea deloc, Radu repeta aceleași sunete la nesfârșit. Medicii mi-au spus că trebuie terapie intensivă, dar lista de așteptare era de șase luni. Șase luni în care copiii mei riscau să piardă orice șansă la recuperare.

Continuarea poveștii în comentarii 👇

Address

Timisoara

Alerts

Be the first to know and let us send you an email when Este important posts news and promotions. Your email address will not be used for any other purpose, and you can unsubscribe at any time.

Share