30/08/2024
Ne naștem cu o capacitate naturală de iubire care e modelată, în primul rând, de familia în care creștem. Pentru că, pe lângă înțelepciune, există și multă suferință transgenerațională, actul de a iubi suferă adesea malformații. Îmi amintesc că am auzit un profesor de la Universitatea din București că zicea despre traumă că „cere rezolvare”. Adică ea apare în viața noastră ca să o rezolvăm. Ne trage de mânecă. Ne strigă în ureche. De-asta primele iubiri sunt atât de intense și de tulburate, pentru că deschid pentru întâia oară uși ce îi permit să se manifeste. Doar dacă oferim un context unde își poate derula spectacolul, putem să o observăm în toată splendoarea ei. Secretul e să fim mai mult spectatori decât actori. Teoria unei „singure iubiri adevărate”, specifică perioadei romantice, a fost intens promovată, mai ales în literatură și artă. Ea a prins atât de bine tocmai pentru că trauma se simte foarte intens și te hipnotizează. Imită perfect sursa ei, e familiară. E rău, dar e confortabil. Nu putem să iubim decât atât cât suntem pregătiți, la fel cm nu putem să ridicăm o halteră de 200 kg dacă nu avem antrenamentul necesar. Iubirea este o abilitate, nu un dat. Pacienților mei care acuză suferințe în relații le spun adesea să fie recunoscători de oportunitatea pe care o au. Să fie curioși și să privească durerea cu optimism. Să fie și mândri, pentru că deși e teribil de greu, au ales să depășească familiaritatea și confortul. Primele iubiri sunt mai intense, însă intensitatea nu e mereu egală cu funcționalitatea. Mintea umană e caracterizată de o serie de erori cognitive, printre care și distorsiunea spre negativ: adică percem mult mai repede și mai intens lucrurile mai puțin plăcute. Asta ne face uneori să confundăm iubirea cu suferința. De fapt, nu e chiar o confuzie, ci viziunea pe care o avem în acel moment despre cm ar trebui să fie dragostea. „Definim iubirea în funcție de modul în care am avut parte de ea”. Numai prin expunere putem să schimbăm paradigma în care iubim. Numai prin încercări repetate și efort conștient putem să atingem acest ultim scop care este: să fim în stare să iubim ceea ce rămâne după ce trauma a fost rezolvată. De-asta, cred eu, „prima dragoste”, care nu se uită niciodată (pentru că nu e nevoie), este, de fapt, ultima.
Cluj-Napoca, august, 2024
