16/11/2025
— Mamaie, vă rog să scoateți tot ce aveți în geantă…, i-a spus casiera, cu o voce fermă, dar calmă.
Bătrânica, Elisabeta, a tresărit. Degetele ei subțiri, încrețite, s-au strâns pe toarta genții vechi, negre, cu colțurile tocite. Pentru o clipă a avut impresia că tot magazinul se oprește doar ca să se uite la ea. Obrajii i s-au aprins, ca și cm rușinea ar fi înflăcărat-o sub baticul ei albicios.
„Doamne… ajută-mă”, a murmurat în gând.
În geantă, printre batista împăturită cu grijă, portofelul aproape gol și pastilele ei pentru inimă, stătea ascuns un baton de salam. Nu era scump, nici special. Dar pentru ea, din pensia ei mică, reprezenta un lux. Iar pentru Andrei, nepotul ei, era un vis.
Cu o zi înainte, când venise de la școală, băiatul o privea cu ochii lui mari, căprui, plini de poftă și sfială.
— Mamaie… să nu te superi…
— Spune, puiul mamii, ce să mă supăr?
— În pauză… colegul meu, Darius, avea un sandviș cu salam. Mirosea așa de bine… și l-a scos din pungă de parcă era cine știe ce comoară. Am stat lângă el, să-l văd cm mănâncă. Mi-a dat și mie o mușcătură…
— Ți-a plăcut? a întrebat ea, încercând să zâmbească.
— Da… a zis, cu capul plecat. Și m-am gândit… poate… într-o zi… dacă avem… să mănânc și eu un sandviș al meu. Da’ știu că e scump, mamaie… nu te necăji…
Ea nu i-a spus nimic atunci. L-a luat în brațe și l-a strâns tare. Dar în sufletul ei, durerea a săpat mai adânc.
Elisabeta îl creștea singură pe băiat de când avea două ani. Fata ei plecase în străinătate „pentru un viitor mai bun”. La început suna, trimitea haine și câțiva bani. Apoi a apărut un bărbat, o viață nouă. Telefoanele s-au rărit, pachetele au dispărut, iar într-o zi… n-a mai sunat deloc.
Andrei învățase să nu mai pună întrebări.
— Tu nu pleci niciodată, nu-i așa, mamaie?
— Eu? Eu te duc până la capăt, puiul meu. Orice-ar fi.
Din pensie abia se ajungea pentru pâine, lemne, câțiva cartofi și, duminica, puțină carne tocată ca să-i facă chiftele. Restul erau medicamente și datorii mici la magazinul din sat.
Așa că în dimineața aceea, când a intrat în supermarket, nici ea nu știa ce caută. Avea bani doar pentru pâine și un litru de lapte. Dar când a trecut pe lângă mezeluri și mirosul de salam afumat i-a atins simțurile, Andrei i-a revenit în minte. Cu tot cu visul lui mic.
A întins mâna spre un baton. Prețul era prea mare.
„Nu, Elisabeta… tu nu faci din astea. Mai bine mănânci mai puțin, dar nu furi”, și-a spus.
Dar vocea lui Andrei i se tot repeta: „Un sandviș numai al meu…”
S-a întors. A luat batonul. S-a uitat în stânga, în dreapta. Nicio reducere. Nicio minune.
„Doamne, iartă-mă…” a șoptit, băgând salamul în geantă.
La casă, cu pâinea și laptele puse pe bandă, inima îi bătea nebunește.
— Atât, mamaie? a întrebat casiera, Raluca, o tânără obosită.
— Atât, mamă… a spus Elisabeta, cu privirea în pământ.
Dar casiera observase o urmă roșie ieșind din geantă.
— Mamaie, stați. Ce aveți acolo?
— Unde, mamă? a bâiguit bătrâna.
— În geantă. Vă rog să scoateți tot.
Coada tăcuse. Se auzeau doar șușoteli.
Mâinile Elisabetei tremurau. A scos batista. Pastilele. Portofelul gol. Apoi salamul.
Două lacrimi i-au căzut pe obraji.
— Iertați-mă… Eu nu sunt hoață, mamă… N-am furat în viața mea nici măcar un măr. Da’ nepoțelul meu… Andrei… are șapte ani… și aseară mi-a spus că vrea și el un sandviș cu salam, ca ceilalți copii… Și… și eu n-am putut…
Casiera, gata să cheme paznicul, s-a oprit. În ochii bătrânei vedea doar durere și iubire, nimic altceva.
— Mamaie… de ce n-ați spus? a întrebat încet.
— Ce să spun, mamă? Că n-am? Că fata mea m-a uitat? Că nepotu’ meu mănâncă pâine goală? Mai bine să mă faci hoață… decât să-mi plâng viața aici, la casă…
Oamenii din spate nu mai comentau. Priveau altfel.
Raluca a respirat adânc.
— Mamaie… puneți salamul înapoi în geantă.
— Cum, mamă? N-am cu ce să-l plătesc…
— De data asta… îl plătesc eu. Din partea mea pentru Andrei. Doar promiteți-mi că nu mai faceți asta.
Bătrâna a ridicat privirea.
— Tu… îl cumperi?
— Da, mamaie. Merită și el un sandviș ca toți copii.
Un bărbat din spate a zis:
— Puneți încă unul, îl plătesc eu.
O femeie tânără a mai pus o ciocolată.
Casiera le-a scanat pe toate. Le-a pus în pungă.
— Astea sunt pentru un băiat bun, a spus ea. Să știe că e iubit.
Elisabeta a plecat cu gențile ușoare și cu inima grea de emoție. Rușine, recunoștință, bucurie… toate se amestecau.
Seara, Andrei și-a mâncat primul lui sandviș cu salam. Râdea cu gura plină.
— Mamaie, e cel mai bun din lume!
Ea l-a privit lung. Pentru prima dată după mult timp, simțea că poate respira.
Noaptea, s-a rugat:
— Doamne… mulțumesc că m-ai judecat abia după ce mi-ai trimis oameni buni în cale. Ai grijă de ei… și ajută-mă să-l cresc pe Andrei ca să nu fie nevoit niciodată să facă ce-am făcut eu azi…
A adormit liniștită. Poate că nu avea tot ce-și dorea să-i ofere nepotului, dar într-o lume în care un baton de salam putea aduce atâta bunătate… nu se mai simțea singură.
Nu era o poveste despre bogăție.
Era despre un copil care a adormit cu burta plină și inima liniștită.
Și despre faptul că uneori, Dumnezeu lucrează prin oameni obișnuiți… chiar și printr-o casieră de la supermarket.
Dacă ți-a atins sufletul, apreciază și distribuie ca să ajungă la cât mai mulți oameni.
