Această Lume, Uricani (2025)

13/07/2025

— Nu mai suntem buni la nimic, Ilie, am spus într-o seară, privind la masa goală din bucătărie. Farfuriile erau așezate pentru doi, iar liniștea era apăsătoare, spartă doar de ticăitul ceasului vechi din hol. De când copiii au plecat fiecare la casele lor, casa noastră s-a transformat într-un muzeu al amintirilor.

Ilie s-a uitat la mine cu ochii lui blânzi, dar obosiți. — Maria, nu mai spune asta. Au viețile lor. Așa e firesc.

— Dar nu mă sună decât rar, Ilie! Nici măcar de ziua mea nu m-a sunat Anca la ora prânzului, ca altădată. Și Vlad... Vlad nici nu mai știu când a trecut ultima oară pe aici. Parcă nu mai existăm pentru ei.

Am simțit cm mi se strânge inima. Am crescut doi copii minunați, am muncit o viață întreagă pentru ei, iar acum... acum nu mai suntem decât două umbre care se plimbă printr-o casă prea mare și prea tăcută.

Într-o duminică, am încercat să-i adun pe toți la masă. Am gătit sarmale, cozonac, tot ce le plăcea când erau mici. Anca mi-a trimis un mesaj: „Mamă, nu pot veni azi, am mult de lucru.” Vlad nici nu a răspuns. Am stat cu ochii pe telefon până seara târziu, sperând să sune cineva. N-a sunat nimeni.

Ilie m-a găsit plângând în bucătărie. — Maria, hai să ieșim la plimbare. Nu putem trăi doar din amintiri.

Am ieșit pe aleea din fața blocului, unde bătrânii stau la povești pe bănci. M-am așezat lângă doamna Stela, care își plimba câinele. — Și copiii tăi au uitat de tine? am întrebat-o.

A oftat adânc. — Toți uită, Maria. Dar trebuie să ne găsim alt rost. Eu m-am apucat de pictat la 65 de ani. Nu-i târziu să faci ceva pentru tine.

Vorbele ei mi-au rămas în minte zile întregi. Seara, i-am spus lui Ilie: — Poate ar trebui să facem și noi ceva nou. Să mergem la cursuri de dans sau să călătorim.

Ilie a zâmbit pentru prima dată după mult timp. — Ți-ai dorit mereu să vezi Marea Neagră iarna. Hai să mergem!

Continuarea poveștii în comentarii 👇👇

13/07/2025

— De ce nu vrei să-i dai mamei tale o cheie? E mama ta, Irina! Ce se poate întâmpla?

Vocea lui Radu răsună în bucătăria mică, printre aburii cafelei de seară. Mă uit la el, cu mâinile încleștate pe cana fierbinte. Îmi simt inima bătând nebunește, ca și cm cineva ar încerca să-mi spargă pieptul din interior.

— Nu înțelegi, Radu. Nu e vorba de încredere. E... altceva.

El oftează, ridicând din umeri.

— Ce poate fi atât de grav? E mama ta, nu un străin!

Aș vrea să-i spun totul, dar cuvintele mi se blochează în gât. Îmi amintesc de copilărie, de zilele în care mama apărea pe neașteptate în camera mea, răscolind sertarele, verificându-mi caietele, notițele, chiar și scrisorile ascunse sub pernă.

— Irina, nu ai nimic de ascuns, nu-i așa? — mă întreba mereu cu vocea ei tăioasă.

— Nu, mamă... — răspundeam eu, cu ochii în pământ.

Dar mereu aveam ceva de ascuns: gândurile mele, visele mele, micile bucurii pe care le păstram doar pentru mine. Tata era mereu plecat — lucra la CFR și venea acasă doar la două săptămâni. Mama conducea casa ca pe o cazarmă: totul trebuia să fie perfect, iar eu și fratele meu, Vlad, trebuia să fim exemplari.

Când am plecat la facultate la București, am simțit pentru prima dată că pot respira. Dar mama nu s-a schimbat: mă suna zilnic, îmi cerea să-i trimit poze cu camera, cu frigiderul, cu hainele spălate. Dacă nu răspundeam la timp, suna la colega mea de cameră sau chiar la secretariatul facultății.

Acum am 32 de ani și încă mă simt ca o adolescentă prinsă în capcana controlului ei. Când m-am mutat cu Radu în apartamentul nostru din Militari, mama a venit cu sacoșe pline de borcane și sfaturi. A inspectat fiecare colțișor, a criticat gresia din baie și a spus că ar trebui să punem perdele mai groase „ca să nu vadă vecinii tot ce facem”.

Continuarea poveștii în comentarii 👇👇

13/07/2025

— Ioana, nu vreau să mai aud nimic despre asta! a răsunat vocea aspră a soacrei mele, doamna Maria, în sufrageria încărcată de mirosul de cafea și tensiune. Mâinile îmi tremurau pe cana de ceai, iar Vlad, soțul meu, stătea cu privirea în pământ, strângându-și pumnii pe genunchi. Era o după-amiază de sâmbătă, când ar fi trebuit să fim liniștiți, dar totul se destrăma în jurul nostru.

Totul a început cu două săptămâni în urmă, când socrii mei au decis să vândă apartamentul bunicilor lui Vlad, fără să-l întrebe sau măcar să-l anunțe. Era apartamentul în care Vlad crescuse, unde făcuse primii pași și unde păstram încă poze cu el copil, râzând pe covorul vechi cu flori. Pentru el, acel loc era mai mult decât niște pereți — era rădăcina lui.

Când am aflat vestea, Vlad a rămas mut. Eu am simțit cm mi se strânge inima. Știam cât de mult ținea la acel apartament și cât de mult îl durea faptul că nu fusese măcar consultat. Am încercat să vorbesc cu doamna Maria și cu domnul Ion, socrul meu, dar m-au privit ca pe o străină care nu are dreptul să se amestece.

— E proprietatea noastră, Ioana. Nu e treaba ta! mi-a spus domnul Ion, cu voce joasă, dar fermă.

— Dar Vlad? Nu merita și el să știe? Să fie măcar întrebat? am întrebat eu, cu glasul tremurat.

— Vlad e copilul nostru, dar nu are niciun drept aici. Așa am hotărât noi! a replicat doamna Maria, tăindu-mi orice speranță de dialog.

În acea seară, acasă, Vlad s-a prăbușit pe canapea și a început să plângă. Nu-l mai văzusem niciodată așa. Am încercat să-l iau în brațe, dar părea că nimic nu-l poate consola.

— Ioana, nu pot să cred că au făcut asta... Parcă nu mai sunt părinții mei. Cum să mă duc la ei de Crăciun? Cum să-i privesc în ochi?

Am simțit o furie mocnită crescând în mine. Nu doar pentru Vlad, ci și pentru mine. De când m-am căsătorit cu el, am încercat mereu să fiu pe placul socrilor mei. Să gătesc ce le place, să-i vizitez des, să le aduc mici atenții. Dar acum simțeam că tot efortul meu fusese zadarnic.

Continuarea poveștii în comentarii 👇👇

13/07/2025

— Radu, iar ai lăsat vasele nespălate în chiuvetă! am strigat din bucătărie, cu vocea tremurândă de nervi și oboseală. Era deja a treia oară săptămâna asta când mă loveam de același munte de farfurii murdare, resturi de mâncare și pahare uitate peste tot. Mirosea a ciorbă veche și a dezordine, iar casa mea, odinioară sanctuarul meu de liniște, se transformase într-un câmp de bătălie.

Radu a apărut în ușa bucătăriei, cu ochii roșii și barba neîngrijită. — Lasă, mamă, că le spăl eu mai târziu. Nu mai am chef acum…

Am simțit cm mi se strânge inima. Îl vedeam atât de pierdut, atât de diferit de băiatul vesel care plecase cu ani în urmă să-și construiască o viață cu Irina. Acum, după divorț, s-a întors acasă ca un copil rănit, dar cu obiceiuri de adult care nu mai știe să trăiască nici singur, nici cu altcineva.

— Nu mai pot, Radu! Nu mai pot să fac totul singură! am izbucnit, lacrimile stându-mi în colțul ochilor. Am 65 de ani, nu mai am energia de altădată. De când ai venit, parcă nu mai am loc nici să respir…

A tăcut. S-a uitat la mine ca și cm abia atunci mă vedea cu adevărat. — Știu că te-am încurcat… Dar nu știu unde să mă duc. Nu am bani, nu am chef să văd pe nimeni…

M-am așezat la masă și am oftat adânc. Îmi doream să-l ajut, dar simțeam că mă sufoc. Casa mea era plină de cutiile lui cu haine, laptopuri stricate, cărți vechi și amintiri dureroase. În fiecare colț era câte ceva care îmi amintea că nu mai sunt stăpână pe viața mea.

Seara, când m-am dus la culcare, am găsit din nou patul nefăcut și hainele lui aruncate pe scaunul din dormitorul de oaspeți. M-am gândit la vremurile când eram doar eu și soțul meu, când fiecare lucru avea locul lui și liniștea era la ea acasă. Acum, soțul meu nu mai e de ani buni, iar fiul meu e aici, dar parcă tot singură mă simt.

A doua zi dimineață, am încercat să vorbesc cu el altfel.

— Radu, hai să stăm puțin de vorbă. Știu că îți e greu după tot ce s-a întâmplat cu Irina. Dar trebuie să găsim o soluție… Nu putem trăi așa la nesfârșit.

A oftat și s-a așezat lângă mine la masă.

— Mamă, nu vreau să te supăr. Dar nu știu ce să fac mai departe. Parcă nu mai am niciun rost…

— Ai nevoie să-ți găsești din nou drumul. Poate ar trebui să-ți cauți un serviciu aici în oraș sau să vezi dacă poți închiria ceva mic… Te pot ajuta cu bani pentru început.

A dat din cap încet.

📖 Continuarea poveștii e în comentariu 👇

13/07/2025

— Nu înțeleg, mamă, de ce insiști să-i faci lui Vlad sarmale în fiecare duminică? Am spus, răspicat, cu vocea tremurândă de nervi, în timp ce o priveam cm frământă carnea cu mâinile ei mici, dar hotărâte. Bucătăria mirosea a ceapă călită și foi de varză murată, iar eu simțeam că mă sufoc.

Mama s-a oprit din lucru, s-a uitat la mine peste ochelari și a oftat. — Pentru că așa se face, Ana. Așa am făcut și pentru tatăl tău. Așa făcea și bunica pentru bunicul. Așa ținem familia împreună.

Am dat ochii peste cap. Pentru mine, familia nu era despre sarmale sau ciorbe. Era despre libertate, despre a pleca unde vrei, când vrei. Visam să văd lumea, să mă pierd pe străzile Lisabonei sau să beau cafea la Paris. Vlad era mai degrabă ancorat în tradiții, iar mama îl adora pentru asta. Uneori aveam impresia că-l iubește pe el mai mult decât pe mine.

Când ne-am mutat împreună, mama venea aproape în fiecare weekend cu sacoșe pline: borcane cu zacuscă, plăcinte cu brânză, cozonaci. Vlad râdea și îi mulțumea mereu, iar eu mă simțeam ca o străină în propria casă. — De ce nu mă lași să gătesc eu? am întrebat-o într-o zi.

— Nu-i nimic rău să primești ajutor, Ana. O să înțelegi tu cândva.

Dar eu nu voiam să înțeleg. Voiam să fiu altfel decât ea. Să nu mă definesc prin bucătărie sau prin bărbatul de lângă mine. Seara, după ce mama pleca, Vlad îmi spunea:

— Las-o, Ana. Îi place să aibă grijă de noi. Poate îi e dor de tine.

— Nu cred! Dacă i-ar fi dor de mine, ar sta cu mine la cafea, nu ar găti pentru tine!

Certurile dintre noi au început să fie tot mai dese. Vlad voia copii, eu voiam să plec la Roma. El voia liniște și stabilitate, eu voiam aventură. Mama era mereu acolo, ca un liant între lumi care nu se mai potriveau.

Într-o noapte de toamnă târzie, m-am trezit pe la două dimineața. Nu puteam dormi; gândurile îmi alergau prin minte ca niște șoareci speriați. M-am dus în bucătărie să beau apă și am văzut lumina aprinsă pe hol. Am auzit voci stinse — mama și Vlad vorbeau în șoaptă.

M-am oprit lângă ușă și am ascultat fără rușine.

— Nu știu ce să mai fac cu Ana... Nu mai e ca înainte, îi spunea Vlad mamei mele.

Continuarea poveștii în comentarii 👇👇

13/07/2025

— Nu pot să cred că ai făcut asta, Vlad! am strigat, cu rochia albă strânsă în pumni, lacrimile amestecându-se cu rimelul pe obraji. Muzica de la restaurant se oprise brusc, iar invitații murmurau nedumeriți. În fața mea, Vlad, fiul de 14 ani al lui Radu, soțul meu, stătea cu ochii în pământ, încă ținând în mână paharul cu vin pe care îl aruncase peste tortul nostru de nuntă.

— Nu voiam să se întâmple așa, a mormăit el, dar nu m-ai vrut niciodată aici!

Radu s-a apropiat de mine, încercând să mă liniștească. — Lidia, e doar un copil... E supărat. Hai să nu stricăm totul.

Dar pentru mine, totul era deja stricat. M-am uitat la Radu, la chipul lui obosit, la ochii lui plini de vinovăție. Îl iubeam, dar nu mai puteam ignora faptul că Vlad era o prezență constantă între noi, o rană deschisă care nu se vindeca niciodată.

Am crescut singură, fără frați sau surori, cu o mamă care a sacrificat totul pentru mine. Poate tocmai de aceea mi-a fost atât de greu să accept că Radu venea la pachet cu un trecut: un băiat rămas fără mamă la doar opt ani, crescut de bunici până când Radu a decis că e timpul să-l aducă înapoi acasă. Acasă... Dar casa noastră nu a fost niciodată și casa lui Vlad.

Primele luni după ce ne-am mutat împreună au fost un coșmar tăcut. Vlad nu vorbea cu mine decât dacă era absolut necesar. Îmi ascundea cheile de la mașină, îmi rupea florile din grădină și îmi spunea pe nume, niciodată „mamă” sau măcar „mama Lidia”. Radu încerca să medieze, dar era prins între două lumi: datoria față de fiul său și dragostea pentru mine.

În seara nunții noastre, când Vlad a aruncat vinul peste tort și a țipat că nu vrea să facă parte din familia asta falsă, am simțit că s-a rupt ceva definitiv. Am ieșit afară, în curtea restaurantului, tremurând de frig și furie. Radu m-a urmat.

— Lidia, te rog... Nu-l judeca prea aspru. E greu pentru el.

— Și pentru mine e greu! am izbucnit. De câte ori trebuie să mă umilesc? De câte ori trebuie să mă prefac că totul e bine? Radu, nu mai pot! Ori eu, ori el!

Cuvintele mele au plutit între noi ca un blestem. Radu a încremenit. Știam că îi cer imposibilul. Dar nu mai puteam trăi așa.

Continuarea poveștii în comentarii 👇👇

13/07/2025

— Irina, iar ai primit flori? vocea lui Vlad răsună tăios din hol, în timp ce eu încercam să ascund buchetul de lalele galbene după ușă. M-am simțit ca un copil prins cu mâna în borcanul cu dulceață. Nu era prima dată când domnul Dinu, vecinul nostru de vizavi, îmi lăsa pe preș un mic cadou: ba o cutie de ciocolată, ba flori proaspete, ba chiar o carte cu dedicație. La început am crezut că e doar un gest de curtoazie, un semn de bună vecinătate. Dar Vlad nu vedea lucrurile la fel.

— Ce vrea omul ăsta de la tine? De ce nu-i spui să înceteze? mă întreba aproape zilnic, cu ochii lui cenușii plini de îndoială.

Nu știam ce să-i răspund. Mă simțeam vinovată fără să fi greșit cu nimic. Îi explicasem că nu am încurajat niciodată gesturile lui Dinu, că totul era pur întâmplător, dar Vlad nu mă credea. Într-o seară, după ce am găsit o cutie de bomboane belgiene pe preș, Vlad a izbucnit:

— Dacă nu vorbești tu cu el, mă duc eu!

M-am speriat. Nu voiam scandal în bloc. Dinu era văduv de câțiva ani, un om retras, mereu politicos. Nu mi-a spus niciodată nimic deplasat, nu m-a invitat nicăieri, doar zâmbea larg când mă vedea și îmi făcea semn cu mâna. Dar gesturile lui deveniseră apăsătoare.

În acea noapte n-am dormit deloc. M-am tot gândit: oare am greșit cu ceva? Oare am dat vreun semn greșit? Sau poate Vlad are dreptate și ar trebui să pun piciorul în prag?

A doua zi dimineață, l-am întâlnit pe Dinu pe scara blocului. Avea o pungă cu mere roșii și mi-a întins una.

— Pentru dumneavoastră, doamnă Irina. Sunt din livada mea din Prahova.

Am zâmbit forțat și am refuzat politicos:

— Mulțumesc frumos, dar nu pot accepta.

Continuarea poveștii în comentarii 👇👇

12/07/2025

— Nu pot să cred că iar am uitat să-mi încarc telefonul, am murmurat printre dinți, încercând să-mi găsesc locul pe banca din parc. Era o zi mohorâtă de aprilie, iar Herăstrăul era plin de oameni grăbiți, copii gălăgioși și cupluri care se țineau de mână. Eu, Sorin, student la Litere, cu două joburi part-time și o familie care depindea de banii mei trimiși lunar la Bacău, mă simțeam prins între două lumi: una a visurilor mele și alta a realității apăsătoare.

Telefonul meu vechi, un Huawei cu ecranul crăpat, era singura legătură cu părinții mei și cu lumea. În acea zi, după ce am terminat tura la cafenea, am venit în parc să citesc pentru seminar. Am lăsat telefonul pe bancă, lângă mine, absorbit de romanul lui Cărtărescu. Nici nu am observat când a dispărut.

— Scuze, e al tău? Am ridicat privirea și am văzut-o: o fată cu părul scurt, roșcat, ochi verzi ca smaraldul și o privire directă. Ținea telefonul meu în mână.

— Da! Mulțumesc mult! Am întins mâna, dar ea nu mi l-a dat imediat.

— Ai grijă pe viitor. Era să-l ia altcineva. M-a privit cu un zâmbet ironic și mi l-a întins.

— Îți datorez o cafea, am spus, încercând să par relaxat.

— Poate altădată. Sunt Ana. Și a dispărut printre copaci înainte să apuc să-i spun numele meu.

Am crezut că totul s-a terminat acolo. Dar nu aveam de unde să știu că acea întâlnire avea să-mi răstoarne viața.

Seara, când am ajuns acasă în garsoniera mică din Drumul Taberei, am observat ceva ciudat: telefonul se comporta diferit. Aplicațiile se deschideau singure, bateria se consuma rapid. Am dat vina pe vechimea lui și pe faptul că era plin de poze cu sora mea mai mică și mesaje de la mama.

A doua zi dimineață, m-am trezit cu zeci de notificări: emailuri trimise de pe contul meu către profesori, mesaje ciudate către colegi și chiar un transfer bancar de 500 lei către un cont necunoscut. Am simțit cm îmi fuge pământul de sub picioare. Am sunat-o pe mama:

Continuarea poveștii în comentarii 👇👇

12/07/2025

— Nu mai pot, Radu! Nu mai pot să trăiesc așa! Ți-am spus de o mie de ori că nu suport să lași vasele nespălate!

Vocea Irinei răsună ca un tunet în bucătăria noastră mică din cartierul Drumul Taberei. Mă uit la ea, cu mâinile tremurânde pe cana de cafea. Încerc să spun ceva, dar cuvintele mi se blochează în gât. Mă simt ca un copil certat pe nedrept, deși știu că nu e doar despre vase. E despre tot ce s-a adunat între noi în ultimii ani.

Irina nu mai e fata blândă și veselă pe care am cunoscut-o la facultate. Acum, orice lucru mărunt devine motiv de ceartă. Parcă nu mai găsim niciun punct comun. Mă simt străin în propria casă, iar fiecare zi începe cu o nouă tensiune. Am încercat să vorbesc cu ea, să-i spun că mă doare distanța asta care s-a creat între noi, dar răspunsul ei e mereu același:

— Dacă nu-ți convine, poți pleca!

Dar unde să plec? Avem un copil de patru ani, Daria, care simte totul și mă privește cu ochii ei mari și triști când ne certăm. Nu vreau să-i stric copilăria, dar nici nu mai pot trăi așa. Într-o seară, după o ceartă aprinsă despre bani — pentru că salariul meu de profesor nu mai ajunge nici pentru facturi — am ieșit pe balcon și am plâns în tăcere. Nu-mi amintesc când am plâns ultima dată.

A doua zi, am primit un mesaj de la soacra mea, Lidia: „Radu, vino pe la mine după serviciu. Trebuie să vorbim.”

Am ezitat. Relația mea cu Lidia a fost mereu formală, rece chiar. Dar ceva din tonul mesajului m-a făcut să merg. Când am ajuns la ea, m-a întâmpinat cu o privire caldă și o cafea aburindă.

— Radu, știu că nu-ți e ușor cu Irina. O văd și eu…

Am rămas mut. Nu mă așteptam ca tocmai ea să deschidă subiectul.

— Irina trece printr-o perioadă grea. E obosită, stresată la serviciu… Dar nici tu nu meriți să fii tratat așa. Trebuie să găsim o soluție împreună.

Am început să-i povestesc tot ce mă apăsa: certurile, lipsa banilor, distanța dintre noi. Lidia m-a ascultat fără să mă întrerupă, apoi mi-a spus:

Continuarea poveștii în comentarii 👇👇

12/07/2025

— Nu cred că ai ales bine culoarea asta pentru sufragerie, a spus Mariana, soacra mea, cu voce tăioasă, în timp ce invitații încă se plimbau printre cutii și pahare de șampanie. M-am oprit din aranjat farfuriile pe masă și am simțit cm obrajii mi se înroșesc. Era prima noastră petrecere în casă nouă, iar fiecare detaliu fusese ales cu grijă de mine și Vlad, soțul meu. Dar Mariana nu părea să vadă decât ce nu-i plăcea.

— Mie mi se pare că e caldă și primitoare, am răspuns încercând să-mi păstrez calmul, dar vocea mi-a tremurat ușor. Vlad s-a apropiat de mine și mi-a strâns mâna sub masă, un gest mic care spunea „sunt aici”.

— Poate pentru voi, dar eu nu m-aș simți niciodată acasă într-un loc atât de... strident. Și mobila asta? Nu e prea modernă pentru gustul nostru?

Am simțit cm toți ochii invitaților se îndreaptă spre noi. Mama mea a încercat să schimbe subiectul, dar Mariana nu s-a lăsat. A continuat să critice fiecare alegere: perdelele, tablourile, chiar și felul în care am aranjat tacâmurile.

— Mariana, te rog, e casa noastră, a intervenit Vlad cu o voce joasă dar fermă. Am ales totul împreună. Dacă nu-ți place, poate ar fi mai bine să... — S-a oprit brusc, conștient că merge pe gheață subțire.

Mariana l-a privit ca și cm nu-l recunoștea. — Cum poți să vorbești așa cu mama ta? După tot ce am făcut pentru tine...

În acel moment am simțit că ceva s-a rupt între noi. Îmi doream să fug din propria casă. Am ieșit pe balcon, încercând să-mi ascund lacrimile. De jos se auzeau râsete forțate și clinchet de pahare.

Vlad m-a urmat după câteva minute. — Îmi pare rău, Ana. Nu trebuia să o las să-ți vorbească așa.

— Nu e vina ta, Vlad. Dar nu mai pot. De fiecare dată când vine la noi, găsește ceva de criticat. Parcă nu sunt niciodată destul de bună pentru ea.

Continuarea poveștii în comentarii 👇👇

12/07/2025

— Irina, nu te mai gândi la prostii! Nu-l dau pe Radu la nimeni! a tunat vocea lui Vlad prin telefon, în timp ce eu încercam să-mi stăpânesc lacrimile. Era a treia oară în săptămâna aceea când încercam să discutăm despre custodie. Radu, băiatul nostru de opt ani, stătea în camera lui și desena, fără să știe că lumea lui se clatină din nou.

Nu era prima ceartă de genul acesta. De când Vlad s-a recăsătorit cu Simona, totul s-a schimbat. Nu mai voia să-l ia pe Radu nici măcar în weekenduri, motivând că Simona nu se simte pregătită să fie mamă vitregă. Dar nici nu suporta gândul că alt bărbat ar putea avea grijă de fiul lui. Și totuși, eu eram cea care trebuia să răspund la întrebările copilului: „De ce nu vine tata la serbare? De ce nu mă ia la el acasă?”

Într-o seară de iarnă, când vântul bătea cu putere peste blocurile cenușii din cartierul nostru din Ploiești, am simțit că nu mai pot. M-am prăbușit pe canapea, cu capul în mâini. Mama a venit lângă mine și m-a strâns în brațe.

— Irina, trebuie să-ți vezi de viața ta. Nu poți trăi mereu cu frica de ce zice Vlad sau lumea.

— Dar dacă Radu suferă? Dacă îl rănesc?

— O să sufere oricum dacă te vede nefericită.

Avea dreptate. Dar cm să-i explic unui copil că tatăl lui l-a abandonat fără să pară că-l vorbesc de rău? Cum să-i spun că nu e vina lui?

Într-o zi, la școală, Radu a venit acasă cu ochii roșii.

— Mami, colegii zic că nu am tată. Că tata nu mă vrea.

Am simțit cm mi se rupe sufletul. L-am luat în brațe și i-am spus că îl iubesc mai mult decât orice pe lume. Dar știam că nu e de ajuns.

În acea perioadă l-am cunoscut pe Mihai. Era profesor de sport la școala unde mergea Radu. Ne-am întâlnit întâmplător la un eveniment și am început să vorbim. Era blând, răbdător și avea un fel aparte de a-l face pe Radu să râdă. Pentru prima dată după mult timp, am simțit că pot respira.

Când Vlad a aflat că Mihai petrece timp cu noi, a izbucnit:

— Nu vreau ca alt bărbat să-i fie tată lui Radu! Dacă faci asta, te dau în judecată!

📖 Continuarea poveștii e în comentariu 👇

12/07/2025

— Ana, nu ești pregătită! Nu vezi? Ai doar douăzeci de ani! Ți-ai aruncat viața pe fereastră pentru un băiat care nici nu știe ce vrea de la el!

Vocea mea răsuna în bucătăria mică, printre aburii de cafea și mirosul de pâine prăjită. Ana stătea în fața mea, cu ochii roșii, dar încăpățânați.

— Mamă, nu mai pot. E decizia mea. Nu vreau să mai aud!

A trântit ușa și a plecat. Am rămas singură, cu mâinile tremurânde pe cana fierbinte. M-am întrebat atunci, pentru a mia oară, unde am greșit. Am crescut-o singură după ce tatăl ei a plecat în Italia și n-a mai dat niciun semn. Am muncit ca vânzătoare la magazinul din colț, am făcut naveta zilnic, am tras de fiecare leu ca să-i cumpăr haine, cărți, să nu-i lipsească nimic. Dar poate tocmai asta a fost greșeala: i-am dat totul prea ușor.

Când l-a adus prima dată pe Radu acasă, am simțit un nod în stomac. Era cu doi ani mai mare decât ea, lucra la o vulcanizare și părea genul acela de băiat care nu știe ce vrea de la viață. Dar Ana îl privea ca pe un zeu. Într-o seară, după ce au plecat la plimbare, am auzit-o pe vecina de la trei: „Fata ta e prea tânără pentru așa ceva. O să-ți aducă necazuri!” Am râs atunci, dar râsul mi s-a oprit în gât când Ana mi-a spus că vrea să se mărite.

— Mamă, e dragostea vieții mele! Nu vreau să pierd timpul ca tine, singură și mereu obosită.

Cuvintele ei au fost ca un cuțit răsucit în rană. Am încercat să-i explic că viața nu e doar despre iubire, că trebuie să ai răbdare, să-ți faci un rost. Dar ea nu m-a ascultat. Nici măcar când i-am spus că nu am bani pentru nuntă.

A făcut cununia civilă într-o zi ploioasă de aprilie. Eu am stat într-un colț al primăriei, cu ochii în lacrimi și inima frântă. După două luni, a venit vestea: Ana era însărcinată.

— Mamă, o să fii bunică! Nu e minunat?

Nu știam dacă să plâng sau să râd amar. Îmi venea să țip: „De ce te grăbești? De ce vrei să repeți greșelile mele?” Dar am tăcut. Am simțit că orice aș spune ar fi în zadar.

Lunile au trecut greu. Ana s-a mutat cu Radu într-o garsonieră mică, la marginea orașului. M-a sunat tot mai rar. Când venea pe la mine, era obosită, palidă, cu cearcăne adânci sub ochi.

— E greu, mamă… Radu nu găsește altceva de muncă. Banii nu ne ajung nici pentru laptele copilului.

Continuarea poveștii în comentarii 👇👇

Această Lume

13/07/2025

13/07/2025

13/07/2025

13/07/2025

13/07/2025

13/07/2025

13/07/2025

12/07/2025

12/07/2025

12/07/2025

12/07/2025

12/07/2025

Address

Website

Alerts

Shortcuts

Share

Category